ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9512/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 809 din 20 septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a dispus după cum urmează: s-au respins excepțiile de necompetență materială a Tribunalului București și a lipsei de calitate procesuală pasivă a Primăriei municipiului București, invocate de către pârâtă; s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul T.D. în contradictoriu cu pârâta Primăria Generală a Municipiului București; a fost obligată pârâta să emită dispoziția motivată privind notificarea nr. 2097 din 27 martie 2001 formulată de reclamant pentru restituirea în natură a imobilului situat în București; s-a respins capătul de cerere privind plata de daune cominatorii.

La soluționarea excepției de necompetență materială a Tribunalului s-a avut în vedere că Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea de a cenzura legalitatea actelor îndeplinite de comisia de aplicare a legii. Totodată, s-a apreciat că pârâta Primăria municipiului București are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, revenindu-i obligația legală de a emite dispoziția de restituire în natură sau prin echivalent în ipoteza în care sunt peste solicitările formulate de persoana îndreptățită. Pe fondul cauzei, s-a reținut că autorii reclamantului au dobândit în proprietate imobilul situat în București, care a fost ulterior preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Prin notificarea nr. 2097 din 27 martie 2001 adresată Primăriei municipiului București, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, preluat în mod abuziv.

În condițiile în care notificarea nu a fost soluționată, s-a apreciat că lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare reprezintă o încălcare a prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 care statuează că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, este obligatorie pronunțarea unei decizii sau dispoziții motivate. În cauză termenul legal a fost depășit cu mult. Depășirea terenurilor este nejustificată, mai ales în condițiile în care pârâta a arătat în adresa nr. 785 din 15 iunie 2004 că documentele care dovedesc dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor au fost depuse în termenul stabilit de lege.

Apelul formulat de către pârâtă împotriva sentinței de fond s-a respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 191/A din 7 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și familie, reținându-se următoarele: Principala critică formulată de apelant este aceea că instanța nu a administrat probe din care să rezulte data la care reclamantul a depus actele doveditoare, anexă la notificarea formulată. Din actele depuse de intimatul-reclamant, respectiv dovezile de înregistrare și cererea adresată comisiei constituită în baza Legii nr. 10/2001, rezultă că acesta a depus în copie toate actele care atestă calitatea sa de moștenitor și aceea de proprietar al imobilului în litigiu, la data de 24 aprilie 2003, în termenul legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

De la această dată, 24 aprilie 2003, curgerea în termen de 60 de zile, termen care este un termen imperativ și nu de recomandare, chiar dacă legea nu prevede o sancțiune în cazul nerespectării sale. Pentru a reține caracterul imperativ al terenurilor, s-au făcut referire la art. 23 din Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 498/2003 cu referire la acest articol. Împotriva deciziei de apel a formulat recurs apelantul, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Tribunalul București, secția a III-a civilă, este o instanță necompetentă material, având în vedere că obiectul acțiunii îl reprezintă obligația „de a face” care nu se include în situațiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 care conferă competență specială tribunalului, secția civilă.

În aceste condiții, conform art. 1 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., intervine plenitudinea de competență a judecătoriei de sector. Cu referire la prevederile art. 20 pct. 1, 2 și 3 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, se invocă faptul că termenul de 60 zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui neputând fi sancționată în nici un fel. Analizând decizia recurată în raport de motivele invocate, Curtea constată că recursul este nefondat. Competența de soluționare a cauzei revine tribunalului; prin Legea nr. 10/2001 acordându-se competența acestei instanțe în aplicarea dispozițiilor legale pe care le cuprinde și cenzurarea actelor emise în aplicarea acestei legi.

Art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se consideră îndreptățită de secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării. Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitate deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Nerespectarea acestui termen nu este sancționată în mod expres prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 prin indicarea căii legale de contestare.

Însă, din interpretarea dispozițiilor acestei legi, rezultă că plenitudinea în aplicarea acestora revenea tribunalului. Atât timp cât decizia sau, după caz, dispoziția motivată pot face obiectul controlului pe cale judecătorească în fața tribunalului, revine aceleiași instanțe și pentru verificarea condițiilor de emitere a acestora. În ceea ce privește caracterul normei legale cuprinsă în art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost redată mai sus, se constată că termenul are un caracter imperativ, fiind impus un anumit termen pentru soluționare. În condițiile în care acest termen nu este respectat și nici nu a fost prelungit în condiții legale, lipsa răspunsului din partea entității notificate echivalează cu neîndeplinirea obligației corelative unui drept subiectiv civil, respectiv al dreptului la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv.

În acest context se constată că în mod corect a fost sancționată în cauză pasivitatea unității deținătoare, ceea ce atrage caracterul nefundat și al criticii încadrată în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin urmare, constatând că nu sunt fondate criticile formulate în cadrul recursului, critici ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Curtea urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 191 A din 7 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2005.