ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2519/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul București, secția a V-a civilă, la 11 iunie 2004, reclamantul I.C. a

chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la restituirea

terenului în suprafață de 270 mp, situat în București.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că terenul a aparținut tatălui său și a fost preluat de stat, în mod

abuziv.

Cererea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile Legii 10/2001.

La termenul din 7 septembrie 2004,

reclamantul și-a precizat cererea în sensul că solicită obligarea pârâtei de a

răspunde la notificarea înregistrată sub nr. 33804 din 6 noiembrie 2002.

Prin sentința civilă nr. 983 din 30

noiembrie 2004, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea

reclamantului și a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării nr. 588/2001

formulată de reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 23

alin. (1) coroborate cu dispozițiile art. 33 din Legea 10/2001, care obligă

pârâtul să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra notificării

adresate Primăriei Municipiului București în baza dispozițiilor art. 10, art. 11

și art. 33 din același act normativ.

Împotriva sentinței menționate a

declarat apel pârâtul Municipiului București, prin primarul general, susținând

că cererea adresată instanței nu poate fi considerată o contestație formulată

în baza Legii 10/2001, având în vedere că, în speță, nu a fost emisă o

dispoziție. Apelantul a susținut că în speță, competența soluționării cauzei în

primă instanță aparținea judecătoriei conform dispozițiilor art. 1 pct. 1 C.

proc. civ.

Cel se-al doilea motiv de apel a

arătat faptul că termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 23 alin. (1) din

Legea 10/2001 este un termen de recomandare, iar depășirea lui nu poate fi

sancționată decât, cel mult, cu obligarea la despăgubiri a unității

deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1200 din 23 iunie 2005, a respins apelul

pârâtului Municipiului București ca nefondat, reținând că, față de obiectul

acțiunii, astfel cum a fost precizat, competența soluționării cauzei în primă

instanță revine tribunalului, dispozițiile Legii 10/2001 reglementând o

procedură administrativă derogatorie de la dreptul comun.

Criticile formulate cu privire la

fondul cauzei au fost, de asemenea, apreciate ca reglementate, reținându-se că

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie, sau după caz,

prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, în termen de

60 de zile de la înregistrarea notificată, sau de la data depunerii actelor

doveditoare, potrivit art. 22.

S-a apreciat că, în situația în care

reclamantul nu ar fi anexat la notificare și actele doveditoare ale

proprietății, pârâta avea posibilitatea să răspundă notificării având în vedere

acest aspect, pronunțând o dispoziție în conformitate cu prevederile legale.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs pârâtul Municipiul București, reprezentat de Primarul General,

la 28 iulie 2005, criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9

și 10 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurentul

a susținut că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că a refuzat

soluționarea notificării depuse de reclamant, acesta urmând a fi analizată

potrivit ordinii numărului de înregistrare.

Recurentul a învederat că termenul

de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se

pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie

data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 din

Legea 10/2001). S-a susținut că, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au

depus acte doveditoare, termenul respectiv curge de la data depunerii acestora

și nu de la data înregistrării notificării.

În faza recursului nu s-au

administrat probe noi.

Analizând actele și lucrările

dosarului raportat la criticile invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție

urmează să aprecieze că recursul este nefondat având în vedere următoarele

considerente:

Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea

10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz,

de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să

se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire

în natură, în conformitate cu art. 41 alin. (1) din lege.

Dacă restituirea în natură, nu este

aprobată sau nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat să facă

persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzător

valorii imobilului.

Din modul de redactare a textelor

menționat rezultă că termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare are de

îndeplinit anumite obligații, este imperativ, și nu de recomandare.

Orice altă calificare a naturii

juridice a termenului menționat ar fi de natură să determine finalitatea

urmărită prin adoptarea legii, respectiv înlăturarea prejudiciilor suferite de

proprietar, pentru abuzurile săvârșite, într-un termen cât mai scurt.

În interpretarea contrară, susținută

prin motivele de recurs, s-ar ajunge la amânarea rezolvării achitabile a

cererilor persoanelor îndreptățite, astfel că pe această cale s-ar îngrădi

dreptul la reparație.

Ca atare se va aprecia ca nefondată

critica vizând greșita aplicare a dispozițiilor Legii 10/2001, critică

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Celelalte motive întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu vor fi analizate întrucât

din dezvoltarea criticilor aduse deciziei recurate nu rezultă aspecte care să

se circumscrie dispozițiilor menționate.

În consecință se va aprecia că

decizia recurată este legală și temeinică și se va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin Primar general împotriva deciziei civile nr.

1200 din 23 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 7 martie 2006.