ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8900/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 529/c din 29

septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția civilă, s-a admis

contestația formulată de contestatoarea M.V. S-a anulat dispoziția nr. 403 din 15

aprilie 2004 de respingere a notificării în baza Legii nr. 10/2001 emisă de

intimatul Primarul Municipiului Roman și s-a mai dispus obligarea acestuia să

soluționeze pe fond notificarea nr. 261/2001 prin care s-a solicitat de către

contestatoare restituirea în natură a imobilului, teren și construcții, situat

în municipiul Roman, județul Neamț.

La pronunțarea sentinței s-au avut

în vedere următoarele considerente :

Prin dispoziția contestată s-a

reținut că nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, de

reprezentant sau procurator pentru M.V. și nu s-a probat dreptul de

proprietatea asupra imobilului revendicat.

În fața instanței de fond I.V. a

precizat că a înțeles să formuleze acțiunea numai în calitate de reprezentant

al contestatoarei M.V. iar prin procura autentificată sub nr. 2378 din 9 iulie

2004 a făcut dovada calității sale de mandatar.

Făcându-se referire la actele

dosarului, s-a reținut că M.V. are calitate de moștenitoare legală și

testamentară a defunctului său soț, M.O., care a fost fiul lui M.C. care a

dobândit în proprietate imobilele situate în municipiul Roman, prin cumpărare

la licitație conform ordonanței de adjudecare din 4 iulie 1914 și

procesul-verbal de executare a acestei ordonanțe nr. 406 din 7 octombrie 1914,

respectiv prin construire conform autorizației. Imobilele, cu excepția unui

corp de clădire și terenul aferent, au făcut obiectul unor împărțeli între

moștenitorii defunctului M.C., iar prin actul de partaj voluntar transmis sub

nr. 3986 din 19 noiembrie 1996 soțului contestatoarei i-a revenit în

proprietate suprafața de 1549 mp teren și construcțiile amplasate pe acesta în

suprafața de 135 mp.

Ulterior aceste imobile, inclusiv

corpul de clădire care nu a făcut obiectul partajului între moștenitorii

defunctului M.C. au fost preluate de stat în baza HCM nr. 769 din 15 iunie 1959

privind completarea listelor anexă la O.U.G. nr. 92/1950.

S-a reținut totodată că anterior,

contestatoarei M.V. i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la

restituirea imobilului, conform hotărârii nr. 164 din 14 februarie 1997

modificată prin hotărârea nr. 250 din 9 martie 1998 emise de Comisia județeană

Neamț pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 prin care i s-au acordat despăgubiri.

Prin decizia nr. 154 din 3 martie

2005 pronunțată de Curtea de Apel Bacău s-a respins ca nefondat apelul formulat

de intimat împotriva sentinței de fond, pentru următoarele motive :

Caracterul insuficient al

documentației trebuie adus la cunoștința notificatorului iar această obligație

incumbă unității deținătoare.

Apelantul nu a făcut dovada

înștiințării notificatorului asupra caracterului incomplet al documentației iar

dacă notificatorul și l-a asumat prin notificare, acest lucru nu scutește

unitatea deținătoare de a parcurge întreaga procedură.

S-a reținut totodată că legea

permite ca actele depuse după data de 14 mai 2003 să fie luate în considerare

dacă se consideră că sunt esențiale pentru soluționarea notificării.

În acest context s-a reținut că

actele primite de către instanță, în susținerea notificării, sunt esențiale în

privința justificării drepturilor de proprietate și a calității de moștenitor.

Împotriva deciziei de apel a

formulat recurs apelantul, criticând-o pentru următoarele motive ce se

încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Deși în finalul notificării s-a

menționat că se anexează acte de stare civilă, urmând ca în termenul prevăzut

de art. 22 din Legea nr. 10/2001 să suplimenteze documentele justificative ale

proprietății și calității de moștenitor, ulterior nu s-a mai depus nici un alt

act, iar în aceste condiții s-a soluționat notificarea în baza actelor

existente.

Având în vedere că prin articolul

unic alin. (2) al O.U.G. nr. 10/2003 s-a prevăzut că în toate cazurile actele

depuse sau invocate de persoana îndreptățită după expirarea termenului prevăzut

de lege, nu mai pot fi admise ca probe pentru soluționarea cauzei, notificarea

a fost respinsă cu motivarea că nu s-a dovedit calitatea de persoană

îndreptățită sau de moștenitor al unei persoane îndreptățite și nici nu s-a

dovedit un drept de proprietate asupra bunului revendicat.

În mod greșit s-a reținut de către

instanță că termenul legal este prevăzut numai pentru faza administrativă.

S-a făcut dovada faptului că

notificatului i s-a adus la cunojștință prin adresele nr. 20134 din 12

septembrie 2001 și nr. 15400 din 23 martie 2004 că dosarul depus este

incomplet, că lipsesc anumite acte doveditoare, așa cum prevede art. 23 alin. (1)

din H.G. nr. 498/2003.

În același timp, sarcina probei

proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive

revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită, în conformitate cu

prevederile art. 3 lit. a) și ale art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Analizând decizia recurată în raport

de criticile formulate, Curtea constată :

În dosarul de fond se află în copie

xerox două adrese, nr. 20134 din 12 septembrie 2001 și nr. 15400 din 23 martie

2004, emise de către recurent prin care i s-a solicitat procuratorului

contestatoarei-intimate să depună acte considerate a fi necesare pentru

soluționarea contestației și care nu au fost anexate contestației. Astfel, s-au

solicitat copii de pe actul de identitate, copii de pe certificatul de

moștenitor de pe urma lui M.O. și M.C., acte de proprietate, dovada calității

de procurator pentru M.V. Recurenta nu a făcut însă și dovada expedierii sau primirii

acestor adrese de către cel căruia i-au fost adresate, respectiv I.V.

Pe de altă parte, deși în notificare

se menționează că aceasta este formulată de către I.V., în nume propriu cât și

în calitate de reprezentant-procurator al mamei sale M.V., cele două adrese la

care se face referire în cadrul recursurilor și prin care s-ar fi solicitat

completarea documentației sunt formulate către I.V.

În cadrul recursului s-a susținut că

prin cele două adrese s-a adus la cunoștința notificantului că dosarul este

incomplet, că lipsesc anumite acte doveditoare, așa cum prevede art. 23.1 din

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Art. 23 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 prevede că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 , unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire în

natură.

Art. 23 din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 prevede posibilitatea prorogării acestui termen,

în condițiile invocate și de recurentă, respectiv solicitarea completării

documentației.

Art. 23.1 alin. (4) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, invocat de către recurentă,

prevede că necesitatea depunerii anumitor acte se comunică de către unitatea

deținătoare în scris persoanei îndreptățite.

După cum rezultă din notificarea cu

care a fost sesizat recurentul, I.V. a făcut cererea și ca

reprezentant-procurator al mamei sale M.V., analiza rezumându-se la acest cadru.

Se constată astfel că, sub acest

aspect persoana îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 care a formulat

notificarea este M.V. și nu persoana care s-a indicat a fi reprezentantul său.

Cu privire la M.V. nu s-a făcut

dovada solicitării actelor necesare pentru soluționarea notificării.

Printre actele anexate notificării

se află și copia testamentului numitei M.V. în care se menționa domiciliul său,

facilitând astfel respectarea procedurii de către recurentă.

Pe de altă parte, contestația a fost

formulată de către I.V. nu în nume propriu ci în calitate de reprezentant al

mamei sale M.V.

Curtea constată totodată că nu este

fondată nici critica referitoare la termenul de depunere a actelor doveditoare.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001,

în vigoare la data soluționării notificării, actele doveditoare ale dreptului

de proprietate, precum și cele care atestă calitatea de moștenitori se depun

într-un anumit termen fixat de lege, prelungit ulterior.

Procedura de restituire în baza

Legii nr. 10/2001, cuprinde o procedură administrativă probabilă care este

obligatoriu și o procedură judiciară, în cazul în care procedura prealabilă nu

este finalizată într-o formă agreată de către părțile implicate.

Din modul de reglementare a Legii

nr. 10/2001, rezultă că dispozițiile la care s-a făcut referire sunt cuprinse

în procedura administrativă, procedură care se desfășoară în fața unității

deținătoare a imobilului ce face obiectul legii și nu în fața instanței de

judecată.

Pe de altă parte, în cazul în care

legiuitorul ar fi intenționat sancționarea depunerii ulterioare a actelor,

inclusiv în fața instanței de judecată, ar fi prevăzut acest lucru în mod

expres, astfel cum a dispus în alte situații.

Astfel, în art. 22 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, republicată se arată că nerespectarea termenului de trimitere a

notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsurii

reparatorii în natură sau prin echivalent.

În același timp, prin art. 45 alin. final

din Legea nr. 10/2001 se prevede în mod expres sancțiunea care intervine,

respectiv prescripția dreptului la acțiune, pentru nerespectarea termenului

legal special de contestare a valabilității actelor juridice la care se face

referire în textul legal.

Având în vedere faptul că în cadrul

recursului se invocă de către recurentă aspecte ce țin de nedepunerea actelor

necesare până la emiterea deciziei contestate, motive aplicate a fi

neîntemeiate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Primarul municipiului Roman împotriva deciziei civile nr. 154

din 3 martie 2005 a Curții de Apel Bacău.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2005.