ÎCCJ, Decizia nr. 324/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 390 din 1 iulie

2005, pronunțată în dosarul nr. 1431/2005, secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenții

A.E. și A.S. împotriva rezoluției nr. 165/II/2/2005 a Parchetului Național

Anticorupție.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că petenții A.E. și A.S. au solicitat Parchetului Național

Anticorupție, efectuarea de cercetări față de procurorul A.I., sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen.

În motivarea plângerii, petenții au

învederat că, la data de 18 octombrie 1993, au cumpărat suprafața de 14.000 m

2

,

situată la limita de nord a orașului Focșani, în vederea edificării unui centru

comercial, investiție ce a fost finalizată în anul 1995.

În vederea racordării complexului

comercial la rețeaua de energie electrică au fost plantați trei stâlpi, pe

terenuri aparținând altor persoane, între care unul poziționat pe terenul

aparținând numitului I.N., socrul procurorului A.I. din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru obținerea acordului din

partea proprietarului terenului, precum și pentru a acorda protecție pentru

orice problemă de natură juridică ce s-ar ivi, procurorul menționat a solicitat

petenților, suma de 3000 mărci germane, precum și 1000 mărci germane cu titlu

de împrumut.

Pentru că petenții nu au dat sumele

menționate, magistratul menționat a făcut asupra acestora presiuni,

folosindu-se de funcția avută, influențând magistrații care au soluționat

cauzele civile și penale în care aceștia au avut calitate de parte, în sensul

pronunțării de hotărâri nelegale.

Prin rezoluția nr. 330/P/2004 din 10

decembrie 2004, Parchetul Național Anticorupție a dispus neînceperea urmăririi

penale față de A.I., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen.,

reținând că susținerile petenților nu se confirmă.

Plângerea formulată de petenți

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă prin

rezoluția nr. 165/II/2/2005 din 2 februarie 2005, a Parchetului Național

Anticorupție, secția de combatere a corupției.

Petenții au formulat plângere

împotriva soluției de netrimitere în judecată, întemeiată pe dispozițiile art.

278

1

C. proc. pen., susținând că procurorul A.I. a avut interes în

anularea actelor încheiate de aceștia, împrejurare ce rezultă din faptul

respingerii, de trei ori, sub semnătura magistratului menționat, a memoriilor

prin care s-a solicitat declararea unui recurs în anulare.

Totodată, același procuror a

învestit în fals un dispozitiv și o decizie, a întocmit în fals schițe

cadastrale și cartea funciară, a obținut interzicerea petenților pe terenul în

litigiu și închiderea societății comerciale ce funcționa în depozitul construit

de către aceștia.

Or, din probele administrate a

rezultat că rezoluțiile date în cauză se întemeiază pe toate actele dosarului,

inclusiv pe hotărâri judecătorești.

Pe de altă parte, memoriile despre

care fac vorbire petenții, au fost finalizate prin promovarea unui recurs în

anulare, cale de atac extraordinară respinsă prin decizia nr. 4088 din 24

octombrie 2000, a Curții Supreme de Justiție.

În fine, din examinarea hotărârilor

existente în dosar se constată că acestea au fost date cu respectarea

dispozițiilor legale în materie și că nu rezultă vreo influență a magistratului

menționat asupra completelor de judecată.

Totodată, declarațiile martorilor

Ș.D. și S.D. nu confirmă susținerile petenților.

Ca atare, în raport cu cele expuse,

s-a conchis că rezoluțiile atacate sunt legale și temeinice.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petenții A.E. și A.S. au declarat recurs, precizând că motivele acestuia vor fi

depuse printr-un memoriu separat.

Ulterior, la data de 25 noiembrie

2005, recurenții au înaintat „motivele recursului

”.

În motivele menționate, recurenții

au prezentat situația de fapt, ce a făcut obiectul plângerii penale.

Cu privire la sentința atacată cu

recurs, recurenții au invocat nulitatea acesteia, decurgând din:

- neadministrarea probei cu

declarația învinuitului;

- nemotivarea sentinței în raport cu

probele din dosar;

- lipsa unei apărări reale, notele

scrise depuse la fond de către apărător dovedind dezinteresul acestuia;

- violarea dispozițiilor art. 6 și

14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, cauza fiind soluționată pe criteriul poziției sociale a părților.

S-a mai susținut că săvârșirea

infracțiunilor rezultă cert din probele administrate.

În concluzie, petenții au solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea dosarului la

parchet, pentru continuarea cercetărilor.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Într-adevăr, din economia Codului de

procedură penală rezultă fără echivoc că actele procesuale sau, după caz,

procedurale trebuie să întrunească o serie de condiții referitoare la subiectul

de la care emană, la obiectul pe care îl au în vedere, la manifestarea de

voință pe care o conțin, la felul, timpul și locul în care trebuie să fie

efectuate, precum și la modul în care are loc constatarea acestora.

Aceste condiții constituie garanții

ale oferirii imparțiale a justiției, egalității în fața legii, respectării

drepturilor procesuale ale participanților la procesul penal, aflării

adevărului și pronunțării de hotărâri legale.

Drept urmare, nerespectarea sau

greșita aplicare a regulilor de desfășurare a procesului penal este

sancționată, între altele, cu nulitatea, conform dispozițiilor art. 197 C.

proc. pen.

Nici unul din motivele invocate de

recurenți nu se încadrează în cazurile reglementate prin art. 197 C. proc.

pen., așa încât excepția invocată se constată a fi neîntemeiată.

Pe de altă parte, afirmațiile

recurenților, privind întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor

reclamate, nu sunt susținute de actele dosarului.

Totodată, acestea nu sunt

susceptibile a fi încadrate în cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., așa încât recursul se constată a fi nefondat și sub acest

aspect.

În fine, nici în această etapă

procesuală, petenții nu a propus administrarea de probe, îndeplinind condițiile

de admisibilitate și care să ducă la concluzia stabiliri eronate a stării de

fapt, împrejurare ce ar justifica casarea sentinței atacate.

Referirea la încălcarea

dispozițiilor art. 6 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, este lipsită de substanță în prezenta

cauză.

Din examinarea actelor dosarului se

constată efectuarea actelor premergătoare în condițiile legii procesual-penale,

îndeplinirea condiției completitudinii în sensul dispozițiilor art. 200,

raportat la art. 228 C. proc. pen., reținerea întemeiată a impedimentului

prevăzut de art. 10 lit. a) din același cod, pentru punerea în mișcare a

acțiunii penale.

Totodată, judecata în fond a

plângerii a avut loc cu respectarea tuturor regulilor de desfășurare a

procesului penal, în această etapă procesuală, cu referire specială la

echitatea procedurii, publicitatea și durata acesteia, precum și inclusiv sub

aspectul asigurării dreptului la apărare, ca una din garanțiile ce intră în

componența dreptului la un proces echitabil.

Nu rezultă din actele dosarului,

nici o încălcare a drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor de

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

așa încât nici afirmația privind discriminarea, prin nesocotirea dispozițiilor

art. 14 din Convenție, nu este confirmată.

Prin urmare, recursul se constată a

fi nefondat, în raport cu excepția invocată și criticile formulate.

Examinând cauza, în raport cu

dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nici alte cazuri de

casare, susceptibile a fi puse în discuție din oficiu, nu se constată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenții A.E. și A.S.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

și (4) din același cod, recurenții menționați vor fi obligați la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petenții A.E. și A.S. împotriva sentinței nr.

390 din 1 iulie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1431/2005, al secției penale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Obligă recurenții

menționați să plătească statului, câte 100 lei (1.000.000 lei ROL), fiecare, cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.