ÎCCJ, Decizia nr. 324/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 390 din 1 iulie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1431/2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenții A.E. și A.S. împotriva rezoluției nr. 165/II/2/2005 a Parchetului Național Anticorupție. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că petenții A.E. și A.S. au solicitat Parchetului Național Anticorupție, efectuarea de cercetări față de procurorul A.I., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen.

În motivarea plângerii, petenții au învederat că, la data de 18 octombrie 1993, au cumpărat suprafața de 14.000 m 2 , situată la limita de nord a orașului Focșani, în vederea edificării unui centru comercial, investiție ce a fost finalizată în anul 1995. În vederea racordării complexului comercial la rețeaua de energie electrică au fost plantați trei stâlpi, pe terenuri aparținând altor persoane, între care unul poziționat pe terenul aparținând numitului I.N., socrul procurorului A.I. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru obținerea acordului din partea proprietarului terenului, precum și pentru a acorda protecție pentru orice problemă de natură juridică ce s-ar ivi, procurorul menționat a solicitat petenților, suma de 3000 mărci germane, precum și 1000 mărci germane cu titlu de împrumut.

Pentru că petenții nu au dat sumele menționate, magistratul menționat a făcut asupra acestora presiuni, folosindu-se de funcția avută, influențând magistrații care au soluționat cauzele civile și penale în care aceștia au avut calitate de parte, în sensul pronunțării de hotărâri nelegale. Prin rezoluția nr. 330/P/2004 din 10 decembrie 2004, Parchetul Național Anticorupție a dispus neînceperea urmăririi penale față de A.I., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen., reținând că susținerile petenților nu se confirmă. Plângerea formulată de petenți împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă prin rezoluția nr. 165/II/2/2005 din 2 februarie 2005, a Parchetului Național Anticorupție, secția de combatere a corupției.

Petenții au formulat plângere împotriva soluției de netrimitere în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., susținând că procurorul A.I. a avut interes în anularea actelor încheiate de aceștia, împrejurare ce rezultă din faptul respingerii, de trei ori, sub semnătura magistratului menționat, a memoriilor prin care s-a solicitat declararea unui recurs în anulare. Totodată, același procuror a învestit în fals un dispozitiv și o decizie, a întocmit în fals schițe cadastrale și cartea funciară, a obținut interzicerea petenților pe terenul în litigiu și închiderea societății comerciale ce funcționa în depozitul construit de către aceștia. Or, din probele administrate a rezultat că rezoluțiile date în cauză se întemeiază pe toate actele dosarului, inclusiv pe hotărâri judecătorești.

Pe de altă parte, memoriile despre care fac vorbire petenții, au fost finalizate prin promovarea unui recurs în anulare, cale de atac extraordinară respinsă prin decizia nr. 4088 din 24 octombrie 2000, a Curții Supreme de Justiție. În fine, din examinarea hotărârilor existente în dosar se constată că acestea au fost date cu respectarea dispozițiilor legale în materie și că nu rezultă vreo influență a magistratului menționat asupra completelor de judecată. Totodată, declarațiile martorilor Ș.D. și S.D. nu confirmă susținerile petenților. Ca atare, în raport cu cele expuse, s-a conchis că rezoluțiile atacate sunt legale și temeinice. Împotriva hotărârii primei instanțe, petenții A.E. și A.S. au declarat recurs, precizând că motivele acestuia vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Ulterior, la data de 25 noiembrie 2005, recurenții au înaintat „motivele recursului ”. În motivele menționate, recurenții au prezentat situația de fapt, ce a făcut obiectul plângerii penale. Cu privire la sentința atacată cu recurs, recurenții au invocat nulitatea acesteia, decurgând din: - neadministrarea probei cu declarația învinuitului; - nemotivarea sentinței în raport cu probele din dosar; - lipsa unei apărări reale, notele scrise depuse la fond de către apărător dovedind dezinteresul acestuia; - violarea dispozițiilor art. 6 și 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cauza fiind soluționată pe criteriul poziției sociale a părților. S-a mai susținut că săvârșirea infracțiunilor rezultă cert din probele administrate.

În concluzie, petenții au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea dosarului la parchet, pentru continuarea cercetărilor. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Într-adevăr, din economia Codului de procedură penală rezultă fără echivoc că actele procesuale sau, după caz, procedurale trebuie să întrunească o serie de condiții referitoare la subiectul de la care emană, la obiectul pe care îl au în vedere, la manifestarea de voință pe care o conțin, la felul, timpul și locul în care trebuie să fie efectuate, precum și la modul în care are loc constatarea acestora. Aceste condiții constituie garanții ale oferirii imparțiale a justiției, egalității în fața legii, respectării drepturilor procesuale ale participanților la procesul penal, aflării adevărului și pronunțării de hotărâri legale.

Drept urmare, nerespectarea sau greșita aplicare a regulilor de desfășurare a procesului penal este sancționată, între altele, cu nulitatea, conform dispozițiilor art. 197 C. proc. pen. Nici unul din motivele invocate de recurenți nu se încadrează în cazurile reglementate prin art. 197 C. proc. pen., așa încât excepția invocată se constată a fi neîntemeiată. Pe de altă parte, afirmațiile recurenților, privind întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor reclamate, nu sunt susținute de actele dosarului. Totodată, acestea nu sunt susceptibile a fi încadrate în cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen., așa încât recursul se constată a fi nefondat și sub acest aspect. În fine, nici în această etapă procesuală, petenții nu a propus administrarea de probe, îndeplinind condițiile de admisibilitate și care să ducă la concluzia stabiliri eronate a stării de fapt, împrejurare ce ar justifica casarea sentinței atacate.

Referirea la încălcarea dispozițiilor art. 6 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este lipsită de substanță în prezenta cauză. Din examinarea actelor dosarului se constată efectuarea actelor premergătoare în condițiile legii procesual-penale, îndeplinirea condiției completitudinii în sensul dispozițiilor art. 200, raportat la art. 228 C. proc. pen., reținerea întemeiată a impedimentului prevăzut de art. 10 lit. a) din același cod, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Totodată, judecata în fond a plângerii a avut loc cu respectarea tuturor regulilor de desfășurare a procesului penal, în această etapă procesuală, cu referire specială la echitatea procedurii, publicitatea și durata acesteia, precum și inclusiv sub aspectul asigurării dreptului la apărare, ca una din garanțiile ce intră în componența dreptului la un proces echitabil.

Nu rezultă din actele dosarului, nici o încălcare a drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa încât nici afirmația privind discriminarea, prin nesocotirea dispozițiilor art. 14 din Convenție, nu este confirmată. Prin urmare, recursul se constată a fi nefondat, în raport cu excepția invocată și criticile formulate. Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nici alte cazuri de casare, susceptibile a fi puse în discuție din oficiu, nu se constată. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenții A.E.

și A.S. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) și (4) din același cod, recurenții menționați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenții A.E. și A.S. împotriva sentinței nr. 390 din 1 iulie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1431/2005, al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Obligă recurenții menționați să plătească statului, câte 100 lei (1.000.000 lei ROL), fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.