ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1461/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2519

din 4 noiembrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamanta L.R., în

contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că reclamanta nu a depus în susținerea cererii

formulate în baza Legii nr. 189/2000, la comisie și nici la dosarul cauzei,

acte oficiale din care să rezulte persecuția din motive etnice, respectiv strămutarea

familiei sale, ca urmare a regimurilor instaurate în România, în perioada 6

septembrie 1940 - 6 martie 1945.

Împotriva sentinței a

declarat recurs, reclamanta L.R., criticând-o ca nelegală și netemeinică,

arătând că declarațiile martorilor au dovedit calitatea sa de refugiată din

localitatea Oradea, în Arad, pe perioada 27 octombrie 1940 - 6 martie 1945,

însă instanța de fond a ignorat dispozițiile legale în materie, care prevăd

admisibilitatea probei cu martori, în dovedirea situațiilor de persecuție din

motive etnice, cât și în stabilirea intervalului de timp pentru care se

solicită drepturile conform legii.

A mai susținut recurenta, că

statutul său de persoană refugiată a rezultat și din mențiunea notarului public,

făcută la data de 20 martie 1943, pe copia certificatului de deces al tatălui

acesteia, cu privire la scutirea de timbrul cererii, ca fiind refugiată.

Recursul este fondat, urmând

a fi admis pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2 din Normele

pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin

persoană strămutată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată

sau a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive

etnice, în această categorie fiind incluse și persoanele care au fost expulzate

sau refugiate, cum este cazul în speță.

Din actele depuse la dosar

se constată că refugiul reclamantei, împreună cu mama și frații săi, s-a produs

din motive etnice, în urma ocupării Ardealului de Nord-Vest, din localitatea de

domiciliu, Oradea, la Arad, în data de 27 octombrie 1940.

Tot astfel, mențiunea din

înscrisul notarial atestă faptul că, reclamanta, la 20 martie 1943, se afla în

Arad, fiind refugiată.

În consecință, Curtea reține

că recurenta se încadrează în categoria persoanelor prevăzute la art. 2 din H.G.

nr. 127/2002, având calitatea de persoană refugiată, pentru perioada 27

octombrie 1940 - 17 noiembrie 1943, când prin schimbarea stării civile a

încetat situația de refugiu, în care aceasta s-a aflat anterior încheierii

căsătoriei.

Așa fiind, Înalta Curte de

Casație și Justiție apreciind că sentința atacată este nelegală, va admite

recursul declarat de L.R. și va dispune modificarea sentinței atacate, în

sensul că va admite acțiunea reclamantei și va dispune anularea hotărârii nr. 11950/7210

din 23 aprilie 2004, emisă de pârâtă. Va obliga pe pârâtă să îi recunoască

reclamantei, beneficiul dispozițiilor Legii nr. 189/2000, pentru perioada 27

octombrie 1940 - 17 noiembrie 1943, începând cu 1 februarie 2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

L.R. împotriva sentinței civile nr. 2519 din 4 noiembrie 2004 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Modifică sentința atacată,

în sensul că admite acțiunea reclamantei și dispune anularea hotărârii nr. 11950/7210

din 23 aprilie 2004, emisă de pârâtă.

Obligă pe pârâta Casa de Pensii a

municipiului București să emită o nouă hotărâre prin care să îi recunoască

reclamantei, beneficiul dispozițiilor Legii nr. 189/2000, pentru perioada 27

octombrie 1940 - 17 noiembrie 1943, începând cu 1 februarie 2003.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2005.