ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4816/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 144 de la 31 martie 2005 pronunțată de Tribunalul Argeș a fost condamnat inculpatul O.I., la 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în condițiile art. 57 și art. 71 C. pen. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă perioada executată, începând cu data de 10 septembrie 2004 și până la pronunțare. În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului. În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 a confiscat de la inculpat cantitatea de 196,40 gr.

cannabis aflată la camera de corpuri delicate a I.G.P.R. – Direcția Cazier Judiciar. A fost obligat inculpatul la 7.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că la data de 9 septembrie 2004, cu ocazia unui flagrant organizat de S.C.C.O.A. – I.P.J. Argeș, inculpatul a fost surprins oferindu-i spre vânzare cantitatea de 199,2 grame cannabis investigatorului sub acoperire cu nume de cod „M.”, iar după încheierea tranzacției a primit în schimbul acestuia suma de 3000 Euro. S-a apreciat că, în drept, fapta comisă de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, iar la stabilirea pedepsei au fost avute în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

A fost menținută starea de arest a inculpatului, tribunalul considerând că în momentul pronunțării se mențin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii. Împotriva sentinței penale, în termen legal a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând desființarea, pe motiv că pedeapsa aplicată a fost greșit individualizată, în sensul că este mult prea mare. A arătat apelantul inculpat că, în opinia sa, se impune reducerea sub minimul special a pedepsei, date fiind circumstanțele sale personale, faptul că se află la primul conflict cu legea penală și că a fost sincer pe parcursul procesului penal.

Prin decizia penală nr. 155/ A din 28 iunie 2005 a Curții de Apel Pitești pronunțată în dosarul nr. 386/P/2005 a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul O.I., deținut în Penitenciarul Colibași, împotriva sentinței penale nr. 144 din 31 martie 2005, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția penală, în dosarul nr. 2034/P/2004, fiind obligat apelantul inculpat la 600.000 lei cheltuieli judiciare avansate de stat. S-a menținut starea de arest și s-a dedus în continuare detenția. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt, în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, din care a reieșit fără dubiu vinovăția inculpatului pentru fapta reținută în sarcina sa.

Din punct de vedere al încadrării juridice a faptei, însă, s-a constatat că planta vândută de inculpatul O.I. investigatorului sub acoperire este cannabis, acesta conținând, conform raportului de constatare tehnico-științifică efectuat în faza de urmărire penală, tetrahydrocannabinol, substanță psihotropă, biosintetizată de planta cannabis. Or, verificând tabelele anexă la Legea nr. 143/2000, s-a constatat că substanța respectivă, tetrahydrocannabinol, se regăsește în tabelul nr. 1 anexă la această lege, iar potrivit art. 1 lit. c) din lege, drogurile înscrise în tabelele nr. 1 și II constituie droguri de mare risc. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată, dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, limitele pedepselor sunt mai mari (de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi), ele constituind forme agravate ale infracțiunii.

Prin urmare, încadrarea juridică corectă a faptei comise de apelantul inculpat este în infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, iar nu în art. 2 alin. (1) din aceeași lege, însă, având în vedere principiul prevăzut de art. 372 alin. (1) C. proc. pen., această situație nu mai poate fi remediată în apelul declarat de inculpat. În raport cu încadrarea juridică dată faptei, pedeapsa aplicată inculpatului a fost corect individualizată, instanța ținând seama de gradul de pericol social concret ridicat al infracțiunii, recunoașterea inculpatului, atâta vreme cât acesta a fost surprins în flagrant, nefiind o cauză care să conducă la coborârea sub minimul special al pedepsei.

Deși nu are antecedente penale, apelantul inculpat este fără ocupație, fapt ce denotă lipsa de preocupare a acestuia în găsirea unui loc de muncă stabil și în procurarea mijloacelor de existență pe căi licite. Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs inculpatul O.I., criticând-o, arătând în scris aspecte personale, respectiv mama sa are vârsta de 70 de ani și este foarte bolnavă, fiica sa minoră în vârstă de 5 ani din cei patru copii nu acceptă să nu-l viziteze de două ori, fapt pentru care solicită reducerea pedepsei la un cuantum egal cu durata executată sau cu suspendare a executării acesteia. La dosar a fost depusă și o cerere de retragere a recursului declarat de inculpatul O.I., în care sunt menționate aceleași date personale, apreciind că prin retragerea recursului și netransferarea sa la unul dintre penitenciarele din București are posibilitatea să asigure mamei și copiilor săi tot sprijinul moral și psihic de care au nevoie.

La termenul de astăzi, instanța a pus din oficiu, în discuția părților, în baza art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., greșita aplicare a pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. d) cu referire la art. 71 C. pen., în condițiile art. 8 din C.E.D.O. în ceea ce-l privește pe inculpatului O.I. Apărătorul inculpatului în concluziile scrise, în dezbateri a solicitat înlăturarea interzicerii drepturilor părintești ca pedeapsă accesorie, iar cu privire la recursul declarat de inculpat, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., a stăruit în reducerea pedepsei aplicate inculpatului pe care a apreciat-o ca fiind mult prea aspră. Concluziile procurorului, precum și poziția recurentului inculpat, din ultimul cuvânt, în sensul admiterii recursului declarat au fost consemnate în detaliu în practicaua prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de inculpatul O.I. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut la art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., precum și din oficiu conform art. 385 9 alin. (3) cu referire la art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., cu privire la greșita aplicare a pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. d), cu referire la art. 71 C. pen., în condițiile art. 8 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind fondat pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza coroborată a ansamblului material probator administrat rezultă că în mod judicios instanța de apel și-a însușit la rândul ei argumentele primei instanțe cu privire la vinovăția inculpatului O.I.

în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, în raport cu situația de fapt reținută. Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului O.I. care la data de 9 septembrie 2004 a oferit și vândut investigatorului sub acoperire cu nume de cod „M.”, cantitatea de 199,2 gr. cannabis ce conține tetrahidrocannabinol (THC) substanță psihotropă, biosintetizată de planta cannabis, ce face parte din tabelul 3 anexă la Legea nr. 143/2000, în schimbul sumei de 3.000 Euro, întrunește atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii de trafic de droguri.

De asemenea, sub aspectul individualizării pedepsei aplicate inculpatului a fost făcută o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., ținându-se cont de gradul de pericol social în concret ridicat al faptei comise, dar și de circumstanțele personale ale inculpatului, care a avut o atitudine sinceră cu privire la recunoașterea faptei, nu are antecedente penale, este fără ocupație. Prin cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, cu executare în regim de detenție s-a apreciat just că numai aceasta este singura în măsură să asigure realizarea scopurilor educativ și de exemplaritate, dându-i posibilitatea îndreptării atitudinii față de comiterea de infracțiuni și resocializarea sa pozitivă viitoare.

Astfel, Înalta Curte nu poate reține critica recurentului inculpat cu privire la cuantumul pedepsei aplicate, în sensul reducerii acestuia, deoarece în cauză au fost avute în vedere în mod plural toate criteriile specifice individualizării pedepsei aplicate, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. Înalta Curte consideră, însă, că în cauză este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., ce a fost pus în discuție din oficiu conform art. 385 9 alin. (3) din același cod, cu privire la greșita aplicare a pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. d), cu referire la art. 71 C. pen., în condițiile art. 8 din C.E.D.O.

Legiuitorul român a prevăzut în cuprinsul art. 64 alin. (1) C. pen., că pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unor din următoarele drepturi: a) dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; b) dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; c) dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii; d) drepturile părintești; e) dreptul de a fi tutore sau curator.

În dispozițiile art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., același legiuitor a stipulat că „Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64. Condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.” Așa cum se poate observa din formularea acestei din urmă dispoziții rezultă că pedeapsa accesorie ce constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute la art. 64 C. pen., este alăturată automat pedepsei închisorii.

Potrivit art. 8 din C.A.D.O.L.F.P.A. la această convenție ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.” Astfel, prin interpretarea corelată a dispozițiilor art. 71 C. pen., cu referire la art. 64 lit. d) C. pen.

și a prevederilor art. 8 din C.E.D.O., în condițiile art. 20 din Constituția României așa cum a fost revizuită, interzicerea automată a drepturilor părintești, deși prevăzută de lege, fără un control asupra legitimității scopului urmărit prin ingerința produsă în dreptul oricărei persoane la respectarea vieții sale private și de familie, respectiv a verificării dacă aceasta aduce atingere interesului copilului, protecției sănătății morale sau de educare a minorilor constituie o încălcare a art. 8 din Convenție. Înalta Curte consideră că față de conținutul dispozițiilor mai sus menționate, instanța de apel era obligată din oficiu să verifice în ce măsură în condițiile în care instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului O.I.

la pedeapsa cu închisoare, cu executare în regim de detenție, dispozițiile art. 71 C. pen., cu referire concretă la art. 64 lit. d) C. pen., interzicerea drepturilor părintești, pe durata executării pedepselor, ca ingerință prevăzută de lege, corespunde sau nu scopului legitim privind prezervarea securității, moralității și educației minorilor în raport cu tipul infracțiunii săvârșite de aceștia, respectiv trafic de droguri reținută în sarcina inculpatului, atâta timp cât inculpatul are în întreținere 4 copii minori. Așa cum rezultă din examinarea cauzei, instanța de apel și-a însușit automat modul de aplicare a acestor pedepse accesorii dispuse față inculpat de către instanța de fond, ambele instanțe nefăcând o verificare a prevederilor arătate, ceea ce constituie o încălcare în aplicarea normelor menționate.

Înalta Curte, evaluând criteriile impuse de art. 8 din C.E.D.O. față de conținutul art. 71 cu referire la art. 64 lit. d) C. pen., în contextul cauzei, apreciază că se impune înlăturarea interdicției exercitării drepturilor părintești dispusă pe durata executării pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie față de inculpat, având în vedere că infracțiunea săvârșită de acesta, respectiv trafic de droguri pentru inculpatul O.I.

prevăzută în Legea nr. 143/2000, deși prezintă un pericol social generic dar și concret ridicat nu face parte din infracțiunile care ar putea afecta valorile sociale care vizează interesul minorului, cum ar fi cu titlu de exemplu infracțiunile prin care s-ar aduce atingere vieții, integrității corporale, sănătății, familiei comise asupra unui minor, respectiv infracțiuni care să constituie încălcări grave ale obligațiilor părintești, prin care să se dovedească că infractorul este nedemn să-și exercite drepturile părintești, iar această exercitare este dăunătoare pentru minor. Or, în contextul cauzei, așa cum s-a menționat inculpatul O.I. are în întreținere 4 copii minori. Astfel, urmare a verificării condițiilor pe care le impune art. 8 din Convenție în raport cu tipul de infracțiune și interesul minorului în condițiile concrete ale cauzei, Înalta Curte consideră că interzicerea drepturilor părintești ale inculpatului O.I.

ca efect al art. 71 C. pen., nu răspunde exigenței care să aducă atingere intereselor minorilor și că ar avea ca scop legitim protecția sănătății morale sau de educare a minorilor și în consecință se impune înlăturarea art. 64 lit. d) C. pen., cu referire la art. 71 C. pen., în condițiile art. 8 C.E.D.O. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul O.I. împotriva deciziei penale nr. 155/ A din 28 iunie 2005 a Curții de Apel Pitești. Va casa decizia atacată și sentința penală nr. 144 din 31 martie 2005 a Tribunalului Argeș numai cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 64 și art. 71 C. pen., pedeapsa accesorie.

Se va înlătura art. 64 lit. d) C. pen., cu referire la art. 71 C. pen., în condițiile art. 8 C.E.D.O. Se vor menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, în sumă de 40 lei (400.000 lei), se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul O.I. împotriva deciziei penale nr. 155/ A din 28 iunie 2005 a Curții de Apel Pitești. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 144 din 31 martie 2005 a Tribunalului Argeș numai cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 64 și art. 71 C. pen., pedeapsa accesorie. Înlătură art. 64 lit. d) C. pen., cu referire la art. 71 C. pen., în condițiile art. 8 C.E.D.O. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, în sumă de 40 lei (400.000 lei), se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 31 august 2005.