ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2592/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Tribunalul Mehedinți, prin

sentința penală nr. 123 din 7 aprilie 2004, l-a condamnat pe inculpatul L.I.V. la:

a) 2 ani închisoare, pentru

infracțiunea de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000,

cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen.;

b) 2 ani închisoare, pentru

infracțiunea de trafic de droguri, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000,

cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen.;

c) un an de închisoare,

pentru infracțiunea de trafic de droguri, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000,

cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen.

În baza art. 33 și art. 34 C.

pen., cele trei pedepse au fost contopite în cea mai grea, cu aplicarea art. 71

din același cod.

S-a menținut starea de arest

a inculpatului, iar din durata pedepsei i s-a dedus perioada arestării

preventive de la 17 septembrie 2003, până la zi.

Prin aceeași sentință a mai

fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de

9.000.000 lei.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut, în esență că, la data de 10 septembrie 2003, poliția i-a

prins pe B.I. și D. și V.C.C. în timp ce traficau cannabis și cu același prilej

s-a constatat că unul dintre furnizorii de drog era inculpatul L.I.V., care

aducea „planta” din Serbia.

Parchetul de pe lângă

Tribunalul Mehedinți și inculpatul au declarat apel.

Curtea de Apel Craiova, prin

decizia penală nr. 384 din 2 septembrie 2004, a respins, ca nefondate,

apelurile și l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 600.000 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva menționatei

decizii, parchetul de pe lângă aceeași instanță și inculpatul L.I.V. au

declarat recurs, reiterând susținerile din apel.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin decizia penală nr. 96 din 7 ianuarie 2005, a respins, ca

nefondate, ambele recursuri, a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului L.I.V. durata

arestării preventive de la 17 septembrie 2003 la 7 ianuarie 2005 și l-a obligat

pe recurentul inculpat la plata sumei de 400.000 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Împotriva acestei ultime

decizii condamnatul a formulat contestația în anulare prin care a cerut casarea

ei în temeiul art. 386 lit. c) C. proc. pen., susținând că în mod greșit a fost

condamnat, întrucât el este nevinovat.

Contestația în anulare nu

este fondată.

Potrivit art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în

anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare

a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că,

la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;

c) când instanța de recurs

nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) cu privire la care existau probe în

dosar;

d) când împotriva unei

persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Dat fiind, caracterul ei de

cale extraordinară de atac, contestația în anulare trebuie folosită numai în

cazuri cu totul deosebite, aceasta contribuind la consolidarea principiului

stabilității hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile.

Referitor la motivul

prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen., invocat de condamnat, se impune

precizarea că în practică se poate ajunge la acest caz de contestație în

anulare numai atunci când instanțele au omis să se pronunțe cu privire la

existența unei cauze de încetare a procesului penal, cu privire la care existau

probe în dosar.

Or, în speță, deși

inculpatul a solicitat constant pe parcursul judecății cauzei achitarea sa în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr.

143/2000, acesta nu și-a putut susține nevinovăția cu probe concludente

pertinente, iar din materialul probator administrat în cauză s-a dispus fără

dubiu că acesta a comis infracțiunea pentru care a fost judecat și condamnat,

întrucât recunoașterea de către acesta că a introdus în țară din Serbia droguri

în vederea consumului și comercializării se coroborează cu depozițiile

martorilor audiați și cu procesul verbal încheiat cu ocazia percheziției

domiciliare efectuate la inculpatul L.I.V.

Întrucât din acele dosarului

nu rezultă că instanțele având la dispoziție probe cu privire la nevinovăția

inculpatului L.I.V. nu ar fi ținut seama de acestea, sau ar fi omis să se

pronunțe în legătură cu utilitatea sau concludența lor, în cauză nu sunt

incidente dispozițiile art. 386 lit. c) C. proc. pen., astfel încât contestația

în anulare formulată de contestatorul L.I.V. urmează a fi respinsă, ca

nefondată, cu obligarea contestatorului condamnat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de condamnatul contestator L.I.V. împotriva

deciziei penale nr. 96 din 7 ianuarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală.

Obligă condamnatul

contestator la plata sumei de 800.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat din care, suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 18 aprilie 2005.