ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2592/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Mehedinți, prin sentința penală nr. 123 din 7 aprilie 2004, l-a condamnat pe inculpatul L.I.V. la: a) 2 ani închisoare, pentru infracțiunea de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen.; b) 2 ani închisoare, pentru infracțiunea de trafic de droguri, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen.; c) un an de închisoare, pentru infracțiunea de trafic de droguri, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen. În baza art. 33 și art. 34 C. pen., cele trei pedepse au fost contopite în cea mai grea, cu aplicarea art. 71 din același cod.

S-a menținut starea de arest a inculpatului, iar din durata pedepsei i s-a dedus perioada arestării preventive de la 17 septembrie 2003, până la zi. Prin aceeași sentință a mai fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 9.000.000 lei. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență că, la data de 10 septembrie 2003, poliția i-a prins pe B.I. și D. și V.C.C. în timp ce traficau cannabis și cu același prilej s-a constatat că unul dintre furnizorii de drog era inculpatul L.I.V., care aducea „planta” din Serbia. Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți și inculpatul au declarat apel. Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 384 din 2 septembrie 2004, a respins, ca nefondate, apelurile și l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva menționatei decizii, parchetul de pe lângă aceeași instanță și inculpatul L.I.V. au declarat recurs, reiterând susținerile din apel. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia penală nr. 96 din 7 ianuarie 2005, a respins, ca nefondate, ambele recursuri, a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului L.I.V. durata arestării preventive de la 17 septembrie 2003 la 7 ianuarie 2005 și l-a obligat pe recurentul inculpat la plata sumei de 400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Împotriva acestei ultime decizii condamnatul a formulat contestația în anulare prin care a cerut casarea ei în temeiul art. 386 lit. c) C. proc. pen., susținând că în mod greșit a fost condamnat, întrucât el este nevinovat.

Contestația în anulare nu este fondată. Potrivit art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Dat fiind, caracterul ei de cale extraordinară de atac, contestația în anulare trebuie folosită numai în cazuri cu totul deosebite, aceasta contribuind la consolidarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile. Referitor la motivul prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen., invocat de condamnat, se impune precizarea că în practică se poate ajunge la acest caz de contestație în anulare numai atunci când instanțele au omis să se pronunțe cu privire la existența unei cauze de încetare a procesului penal, cu privire la care existau probe în dosar. Or, în speță, deși inculpatul a solicitat constant pe parcursul judecății cauzei achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, acesta nu și-a putut susține nevinovăția cu probe concludente pertinente, iar din materialul probator administrat în cauză s-a dispus fără dubiu că acesta a comis infracțiunea pentru care a fost judecat și condamnat, întrucât recunoașterea de către acesta că a introdus în țară din Serbia droguri în vederea consumului și comercializării se coroborează cu depozițiile martorilor audiați și cu procesul verbal încheiat cu ocazia percheziției domiciliare efectuate la inculpatul L.I.V. Întrucât din acele dosarului nu rezultă că instanțele având la dispoziție probe cu privire la nevinovăția inculpatului L.I.V.

nu ar fi ținut seama de acestea, sau ar fi omis să se pronunțe în legătură cu utilitatea sau concludența lor, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 386 lit. c) C. proc. pen., astfel încât contestația în anulare formulată de contestatorul L.I.V. urmează a fi respinsă, ca nefondată, cu obligarea contestatorului condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de condamnatul contestator L.I.V. împotriva deciziei penale nr. 96 din 7 ianuarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă condamnatul contestator la plata sumei de 800.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 aprilie 2005.