ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2462/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 963 din 22 ianuarie 2004, pronunțată în dosarul nr. 11641/2003, Tribunalul București, secția VI-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de A.D.S., pârâta SC A.A.V. SA, fiind obligată la plata către reclamantă a sumei totale de 2.402.205.918 lei, din care 1.819.074.459 lei, reprezentând contravaloare redevență neachitată la termenele scadente, 372.049.783 lei penalități de întârziere și 211.081.676 lei T.V.A., fiind constatat reziliat contractul de concesiune din 24 aprilie 2000. A fost respins ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților reactualizate până la data stingerii debitului.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că acțiunea este întemeiată în ceea ce privește constatarea rezilierii contractului de concesiune încheiat între părți, ca urmare a neplății către reclamantă a redevenței convenită în termenul stipulat prin înțelegere comună potrivit art. 5.6 din contract, modificat prin actele adiționale la acesta, ținând seama și de notificarea emisă de reclamantă la 8 martie 2003, privind rezilierea contractului. Astfel că, potrivit capitolului V art. 5 din convenție pct. 5.5, coroborate cu dispozițiile art. 969, 970, 1066 și 1073 C. civ., cu referire la prevederile legale privind executarea creanțelor bugetare, O.G. 11/1996, Legea nr. 268/2001, H.G. nr. 626/2001 și Legea nr. 345/2003 instanța a constatat că pârâtei îi revine obligația achitării redevenței, neonorate la termenele scadente, penalitățile calculate până la data de 26 martie 2003 și cota de T.V.A., necontestate de către pârâtă.

Cu privire la respingerea capătului de cerere referitor la plata penalităților reactualizate până la data stingerii debitului, instanța a motivat soluția în sensul că s-a constatat intervenită rezilierea de drept a contractului, conform notificării din 8 aprilie, iar pe de altă parte dispoziția contractuală invocată în art. 8.16 nu echivalează cu obligația pârâtei de a suporta penalitățile reactualizate. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în partea ce privește respingerea capătului de cerere referitor la penalități reactualizate. Curtea de Apel București prin decizia nr. 169 din 28 aprilie 2004 a respins apelul ca nefondat, cu motivarea că actele normative invocate de apelanta reclamantă precizează doar data începerii calculului majorărilor, cota acestora urmând a fi stabilită prin hotărâre de guvern și nicidecum că acestea s-ar datora până la stingerea debitului.

Mai mult, s-a argumentat că prevederile O.G. nr. 61 din 29 august 2002, privind colectarea creanțelor bugetare prin care a fost abrogată O.G. nr. 11/1996, nu vin în susținerea pretențiilor reclamantei, având în vedere că nu erau în vigoare la data încheierii contractului de concesiune, prin urmare nu puteau forma obiectul acordului de voință al părților semnatare ale convenției. La data de 24 iunie 2004, reclamanta A.D.S. a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, cu respectarea termenelor, prevăzute de art. 301 și 303 C. proc. civ. Recurenta și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Criticile formulate de reclamantă vizează nelegalitatea și netemeinicia deciziei recurate, în sensul că, susține aceasta, instanța de apel a apreciat greșit faptul că nu s-a prevăzut de legiuitor în actele normative menționate că plătitorii obligațiilor bugetare datorează până la plata efectivă a debitului plata penalităților de întârziere reactualizate și că O.G. nr. 61/2002 nu era în vigoare la data încheierii contractului de concesiune, având în vedere următoarele: - clauza privind plata penalităților este prevăzută clar în art. 5.5 din contractul de concesiune, modificat prin acte adiționale, care se stabilesc în baza dispozițiilor legale în vigoare, respectiv O.G. nr. 11/1996 și începând cu 1 ianuarie 2003 ale O.G.

nr. 61/2002, clauză însușită de pârâtă prin semnarea contractului în litigiu, cu modificări, fără obiecții. Astfel susține recurenta, instanța a ignorat prevederile art. 969 C. civ., care stipulează că “convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” precum și practica în materie, în sensul că nedeterminarea cotei de majorări nu conduce la neantrenarea răspunderii pârâtei, atât timp cât majorările sunt stabilite periodic, prin hotărâre de guvern, cum este cazul în speță. A mai susținut recurenta că era îndreptățită să-i fie acordate și penalități reactualizate din data de 26 martie 2003 până la stingerea debitului, întrucât a fost precizată data de la care curg acestea (respectiv 26 martie 2003), coeficientul se stabilește în baza dispozițiilor legale în vigoare, respectiv O.G.

nr. 61/2002, prin hotărâre de guvern cât și în baza art. 5.6 contractul părților. În raport de aceste critici, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și pe fond obligarea pârâtei și la plata penalităților prevăzute de art. 5.5 din contract, calculate de la 26 martie 2003 până la data stingerii debitului. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Din examinarea legalității și temeiniciei deciziei atacate, prin prisma criticilor formulate de reclamantă, Curtea reține că motivul de modificare al deciziei Curții de Apel București, invocat de recurentă ca fiind pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., nu se susține, ambele instanțe de judecată pronunțând soluții corecte în raport de probatoriul administrat și de prevederile legale în materie. Astfel, Curtea constată că într-adevăr, prin contractul de concesiune, cu actele adiționale la acesta, părțile au inserat clauza penală, în contractul prevăzut O.G. nr. 11/1996, dar împrejurarea că prin notificarea din 8 aprilie 2003, contractul este reziliat de drept precum și că dispozițiile legale în materia executării creanțelor bugetare nu prevăd obligația achitării majorărilor până la stingerea debitului pe de o parte, iar pe de altă parte că actul normativ indicat de recurentă ca aplicabil în speță respectiv O.G. nr. 61/2002 nu era în vigoare la data încheierii convenției, bine a fost soluționat capătul de cerere privind neacordarea de penalități până la plata efectivă a debitului.

Din considerentele deciziei pronunțate în apel nu rezultă că respingerea pretențiilor reclamantei s-ar fi întemeiat pe imposibilitatea determinării cotei de majorare, cum greșit susține recurenta, ci motivația avută în vedere la pronunțarea soluției a constat în inexistența unei prevederi exprese în actele normative invocate, cu privire la data până la care curg acestea, obligația plății majorărilor de întârziere, neînlăturând și plata penalităților. De altfel, părțile semnatare au prevăzut prin actul adițional aflat la dosar fond plata penalităților în temeiul O.G. nr. 11/1996 în vigoare la aceea dată și nicicum nu ar fi putut conveni la acea dată perceperea penalităților în temeiul O.G. nr. 61 din 29 august 2002, acest act normativ nefiind în vigoare la data acordului lor de voință.

Prin urmare, criticile formulate de recurentă nu pot fi primite, în raport de considerentele mai sus arătate, astfel că, în temeiul art. 312 teza 2 C. proc. civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.D.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. București, împotriva deciziei nr. 169 din 28 aprilie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 538/2004, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 8 aprilie 2005.