ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3267/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Cererea de chemare în judecata si soluția primei instanțe. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 24 martie 2004, sub nr. 18654/3/2004, reclamanta A.D.S. București a chemat în judecată pârâta SC P. SA Copou, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: 1. obligarea pârâtei la plata sumei de 2.746.479.763 lei, din care: 1.852.887.818 lei reprezentând redevență neachitată la termenele scadente, 735.640.170 lei reprezentând penalități de întârziere (calculate până la data de 25 august 2003) în baza contractului de concesiune din 20 aprilie 2000, și 157.951.775 lei c/v T.V.A.

calculată în baza Legii nr. 345/2002; 2. constatarea rezilierii contractului de concesiune din 20 aprilie 2000, conform pactului comisoriu de grad 3 prevăzut la cap. 5 art. 5.3 din contract, potrivit adresei din 01 august 2003, și obligarea pârâtei la plata penalităților prevăzute de art. 5.2 din contractul de concesiune din 20 aprilie 2000, respectiv, cele prevăzute pentru creanțele bugetare stabilite prin hotărâre de guvern, de la data de 25 august 2003 până la data stingerii debitului; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. La data de 13 octombrie 2004, pârâta SC P. SA Copou Bacău a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, excepția prematurității introducerii acțiunii și excepția tardivității introducerii acțiunii.

La termenul de judecată din data de 11 noiembrie 2004, reclamanta A.D.S.

București a depus la dosar cerere de majorare a câtimii obiectului cererii și precizări cu privire la calculul redevenței și penalităților, în sensul de a se dispune: cu privire la capătul 1 de cerere -obligarea pârâtei la plata sumei de 3.814.453.069 lei, din care: 2.395.528.666 lei reprezentând redevență neachitată la 01 august 2003 (data rezilierii contractului), 1.260.972.626 lei penalități de întârziere calculate până la data de 05 noiembrie 2004 și 157.951.775 lei T.V.A., în baza contractului de concesiune din 20 aprilie 2000, cu reactualizarea penalităților până la data stingerii debitului; și, cu privire la capătul 2 de cerere - obligarea pârâtei la plata penalităților prevăzute de art. 5.2 din contractul de concesiune din 20 aprilie 2000, respectiv, cele prevăzute pentru creanțele bugetare stabilite prin hotărâre de guvern, de la data de 05 noiembrie 2004 până Ia data stingerii debitului.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 14 aprilie 2005, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, constatând că, în materie comercială, art. 10 pct. 4 C. proc. civ. consacră o competență alternativă în favoarea instanței locului unde obligația a luat naștere; or, în cuprinsul cap. 1 se menționează încheierea contractului, care sancționează obligația concesionarului de plată a redeventei, la sediul concedentului, aflat în București. Prin sentința comercială nr. 780, pronunțată la data de 2 martie 2006, în Dosarul nr. 18654/3/2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.D.S.

București, în contradictoriu cu pârâta SC P. SA Copou Iași; a constatat rezilierea contractului de concesiune lei 20 aprilie 2000; a obligat pârâta la plata sumei de 1.217.398.324 lei, reprezentând redevență neachitată; a respins celelalte pretenții, ca neîntemeiate, și a obligat pârâta la plata sumei de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată. În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut. în esență. următoarele: Susținerea reclamantei, în sensul că Protocolul nr. 16634 din 16 iulie 2002 nu a fost pus în aplicare, invocându-se adresa Primăriei Municipiului Iași din 13 iunie 2005, nu a fost reținută de către instanță, o dată ce Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a emis titlurile de proprietate din 20 februarie 2003 și din 05 noiembrie 2004, situație necontestată de reclamantă.

De altfel, reclamanta, deși a susținut că terenul era în litigiu, nu a produs dovezi despre natura litigiului, părțile, obiect, soluția pronunțată. Întrucât pârâta nu și-a respectat obligația de plată a redeventei, potrivit art. 4 și 5 din contractul de concesiune din 2000, cererea reclamantei cu acest titlu pentru suprafața efectiv exploatată de pârâtă a apreciat instanța că este întemeiată. Fiind vorba despre o neîndeplinire culpabilă a obligațiilor contractuale, în temeiul art. 10 din contract, reclamanta este îndreptățită să solicite constatarea rezilierii contractului, potrivit pactului comisoriu de gradul III, prevăzut la cap. V, art. 5.3 din contractul de concesiune, potrivit adresei din 01 august 2003. A mai reținut instanța de fond că societatea - pârâtă s-a privatizat, încheindu-se un contract de vânzare - cumpărare acțiuni din 06 ianuarie 2004, și, întrucât nu s-a probat că ar avea datorii către A.D.S.

București înregistrate pentru perioada de după privatizare, beneficiază de prevederile art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190 din 24 mai 2004. Înlesnirile la plată urmau a face obiectul unei convenții între A.D.S. și beneficiarii acestora, convenție care, în cauză, nu s-a încheiat. Nu s-a reținut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 190/2004, care privește posibilitatea acordării unor înlesniri la plată, reglementată de art. 1 alin. (1) lit. a), b), c) și art. 4 din Legea nr. 190/2004 (modificată conform O.G, nr. 94 din 26 august 2004), sens în care s-a pronunțat și expertul contabil în cauză. Cât privește suma datorată cu titlu de T.V.A., s-a apreciat ca fiind aplicabile prevederile art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 190/2004, în sensul scutirii de plată a obligațiilor bugetare restante la data privatizării, 6 ianuarie 2004. II.

Apelul si recursul, in primul ciclu procesual Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A.D.S. București. Prin Decizia comercială nr. 593 din 9 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 18654/3/2004, apelul promovat de către A.D.S. a fost respins ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut, în esență, că redevența datorată de pârâtă pentru suprafața rămasă de 485,27 ha este în sumă de 1.217.398.324 lei și că în contextul în care pârâta s-a privatizat (contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 6 ianuarie 2004) beneficiază de prevederile Legii nr. 190/2004 în sensul scutirii legale de la plata penalităților de întârziere aferente redevenței datorate A.D.S., indiferent de formalitatea încheierii unei convenții între părți sub acest aspect.

S-a reținut că, potrivit art. 5 pct. 3 din O.G. nr. 36/2003, concesionarea este scutită de la plata T.V.A., iar potrivit art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004 pârâta este scutită de la plata obligațiilor bugetare restante la data privatizării 06 ianuarie 2004. Împotriva acestei decizii reclamanta A.D.S. București a declarat recurs în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., invocând în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nelegalitatea soluției. În dezvoltarea în fapt a motivelor de recurs s-a susținut în esență că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și a aplicat greșit legea.

În acest sens s-a arătat că instanța, în virtutea rolului său activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., trebuia să solicite lămuriri suplimentare de la Primăria Iași referitoare la suprafața de teren ce a fost exploatată de pârâtă, că această parte nu a răspuns solicitărilor reclamantei de a întocmi convențiile cuprinzând sumele care urmau a fi șterse de la plată, pentru efectuarea modificărilor necesare în evidențele contabile, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 190/2004, că în lipsa unei astfel de convenții nu se putea opera scăderea debitului, iar aceeași situație este incidență și în ceea ce privește suma pretinsă cu titlu de T.V.A. S-a susținut că taxa pe valoarea adăugată calculată în temeiul Legii nr. 345/2002 a fost facturată și trebuia plătită, astfel cum rezultă și din adresa din 2004 emisă de M.F.P.

- Direcția Generală de gestiune a impozitelor și contribuțiilor. Prin Decizia comercială nr. 3441 din 1 noiembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a fost admis recursul declarat de A.D.S., a fost casată decizia recurată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare. Pentru a pronunța această decizie înalta Curte a arătat că în virtutea rolului său activ instanța de apel trebuia să stăruie prin toate mijloacele legale pentru stabilirea situației de fapt și de drept care a generat litigiul dintre părți. Instanța de apel a reținut dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea. nr. 190/2004 ca temei al scutirii pârâtei de la plata penalităților de întârziere aferente redevenței datorate A.D.S., precum și dispozițiile art. 5 pct. 3 din O.G.

nr. 36/2003 pentru scutirea pârâtei de la plata T.V.A., fără a argumenta dacă sunt îndeplinite cerințele Legii nr. 190/2004, O.G. nr. 36/2003 pentru acordarea acestor înlesniri la plată, respectiv dacă pârâta se încadrează între societățile comerciale cuprinse în anexele 1 și 3 la Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă, dacă pârâta înregistra sau nu obligații restante reprezentând redevența și accesoriile aferente față de A.D.S. pentru perioada de după privatizare, în baza contractului de concesiune încheiat, natura obligațiilor bugetare și în acest caz dacă s-au întocmit certificatele de obligații bugetare eliberate conform prevederilor legale în vigoare de organele competente, etc. III.

Rejudecarea apelului Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 593, pronunțată la data de 30 noiembrie 2010, în Dosarul nr. 8968/2/2007, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă A.D.S. București împotriva sentinței comerciale nr. 780 din 02 martie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 18654/3/2004, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC P. SA Copou Bacău - prin administrator judiciar E.D. Sprl Orăștie. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: Deoarece concesionarul nu și-a executat obligația contractuală de plată a redevenței, operează articolul 5.3.

din contractul de concesiune din 2000, care prevede că „neplata redevenței la termenul limită stabilit, ultima zi a lunii, considerată termen scadent, conduce la rezilierea de drept a contractului de concesiune", aspect constatat de către prima instanță. Însă, prin Ordinul nr. 498/2001 emis de Prefectura județului lași, suprafața de 170,65 ha (care s-a aflat în administrarea pârâtei) a trecut în proprietatea Primăriei Municipiului Iași, astfel că suprafața pentru care trebuia calculată redevența este de doar 477,88 ha. Prin Protocolul de predare-preluare a terenurilor cu destinație agricolă din domeniul privat al statului, încheiat din 16 iulie 2002 între A.D.S. - în calitate de „predator" și Comisia Locală de aplicare a Legii fondului funciar al Municipiului Iași se arată că terenul în suprafață de 170,64 ha a fost predat Primăriei Municipiului Iași și a fost administrat de către SC P. SA Copou.

Prin anexarea acestor două înscrisuri oficiale, certificate pentru conformitate cu originalul, depuse de către apelantă, a considerat instanța de apel că orice discuție în legătură cu deținătorul actual al acestei suprafețe de teren este inutilă. În legătură cu împrejurarea dacă pârâta se încadrează în rândul societăților cuprinse în anexele 1 și 3 din Legea nr. 268/2001, s-a reținut că, după cum se poate observa din anexa 1 a acestei legi (privind privatizarea societăților comerciale ce deține în administrare terenuri - proprietate publică și privată a statului, cu destinație agricolă și înființarea A.D.S.), pârâta SC P. SA Copou figurează la poziția 407. Cu privire la redevențele datorate până în luna august 2003 - cum se solicita prin acțiunea introductivă de instanță, Curtea a constatat că până la data de 1 august 2003 pârâta a achitat suma de 910.442.000 lei, iar diferența de 1.217.398.324 lei a fost obligată să o achite prin sentința atacată.

Prin Ordinul comun privind acordarea de înlesniri Ia plata obligațiilor bugetare datorate și neachitate de SC P. SA Copou, încheiat între M.A.P.D.R. (din 8 august 2005) și M.F.P. s-au acordat pârâtei înlesniri la plata obligațiilor bugetare restante, în baza Legii nr. 190/2004 - art. 1 alin. (1) lit. a) - c) și art. 4 (filele 324-328), eșalonările fiind pentru perioada 13 ianuarie 2006-15 decembrie 2010. Așadar, în mod eronat concluziile expertizei efectuate în faza rejudecării apelului susțin că pârâta nu beneficiază de dispozițiile Legii nr. 190/2004 (spre deosebire de expertiza realizată la fondul cauzei - care susține contrariul), motiv pentru care aceasta nu va fi omologată. S-a constatat, totodată, că și corespondența purtată între A.D.S.

și M.A.P.D.R., cu privire la acordarea sprijinului direct acordat de către stat producătorilor agricoli (implicit și pârâtei) au început după anul 2005 și exced așadar perioada pentru care reclamanta a solicitat pretențiile (calculate până la data de 25 august 2003). IV. Recursul Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta A.D.S. București, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat împotriva sentinței de fond, ca întemeiat. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta - reclamantă A.D.S.

București a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, și admiterea apelului său, invocând, în esență, următoarele: Instanța de apel nu a argumentat dacă intimata beneficiază de înlesnirile fiscale prevăzute de Legea nr. 190/2004, cu privire la debitele datorate restante conform contractului de concesiune din 20 aprilie 2000, aspecte ce trebuiau clarificate cu ocazia rejudecării apelului, fiind enumerate cu titlu de exemplu de instanța supremă. În opinia recurentei, în rejudecare nu se clarifică în mod întemeiat chestiunea principală avută în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicabilitatea Legii nr. 190/2004. Se mai susține că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Astfel, acțiunea a fost introdusă pentru obligarea partenerului contractual la plata a trei categorii de debite, respectiv redevența datorată și neachitată la data de 01 august 2003, conform contractului de concesiune, penalitățile de întârziere aferente, calculate până la 05 noiembrie 2004 și contravaloarea T.V.A.. Prin sentința apelată nr. 780 din 02 martie 2006, s-a admis în parte cererea subscrisei și a fost obligată intimata la plata sumei datorată cu titlu de redevența, în valoare de 1.217.398.324 lei. Deși, subscrisa a solicitat o suma mai mare, majorată pe parcursul judecații, instanța a respins diferența până la 2.395.528.666 lei, pe motiv că, suprafața de 162,68 ha a fost predată Comisiei locale de aplicare a legilor de fond funciar a Municipiului Iași, diminuându-se astfel suprafața concesionată, începând cu anul 2002, de la 684,49 ha la 485,25 ha.

Așadar, neacordarea întregii sume solicitate, cu titlu de redeventă nu s-a datorat aprecierii de către Tribunalul București a necesitații aplicării Legii nr. 190/2004. Aceste norme legale au fost avute in vedere de instanța de fond, cu privire la sumele solicitate, cu titlu de penalități și T.V.A. În aceste condiții, respingerea apelului nu se datorează motivelor învederate de reclamanta, ci aprecierii de către Curtea de Apel București ca, și în situația sumelor reprezentând redeventă, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 190/2004. Curtea de Apel București nu prezintă împrejurările care au determinat-o să aibă un raționament diferit de cel al instanței de fond.

în acest caz, recurenta apreciază că decizia apelată se impune a fi modificată, întrucât, în ceea ce privește redeventă, aceasta nu analizează în nici un fel criticile expuse prin motivele de apel și, adoptând o poziție proprie, diferita și de cea a instanței de fond, extinde sfera de aplicare a Legii nr. 190/2004 și cu privire la suma de 2.395.528.666 lei. Acceptând ca și corectă această soluție, ar rezulta, pentru același temei, că instanța de fond a greșit atunci când, a admis, totuși, o parte din pretențiile subscrisei, nedatorate în baza normelor legale menționate, de către concesionară. În ceea ce privește lipsa de temei legal a deciziei atacate, recurenta arata că instanța de apel nu a ținut seama de cele învederate în motivele de apel, ce dovedesc contrariul.

Astfel, emiterea de către M.A.P.D.R., respectiv M.F.P. a ordinului comun, privind acordarea către intimată a înlesnirilor la plata obligațiilor bugetare restante, conform art. 1 lit. a) și c) nu are nici o relevanță, întrucât debitele solicitate de reclamantă sunt cele prevăzute de lit. d) a aceluiași articol și sunt diferite de cele pentru care s-a emis ordinul. Recurenta se considera îndreptățită să solicite plata penalităților de întârziere și a T.V.A.-ului, întrucât convenția de ștergere a acestora nu s-a încheiat, datorită culpei pârâtei, care nu a răspuns solicitărilor repetate de a încheia acest înscris, modalitate de punere în aplicare a prevederilor Legii nr. 190/2004. Dacă ștergerea obligațiilor bugetare restante, reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, etc. se aprobă prin ordin comun al creditorilor bugetari, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 94/2004, modificată prin O.G.

nr. 194/2004, eșalonarea la plata redevenței datorate A.D.S., precum și ștergerea penalităților de întârziere aferente acesteia se acordă prin încheierea unei convenții, între A.D.S. și beneficiarii acestora, conform art. 6 alin. (2) din Legea menționată. Aceste aspecte, ce constituiau unul dintre motivele de apel, invocate împotriva sentinței apelate, nu au fost analizate de către Curtea de Apel București. Aceasta s-a limitat la a constata ca SC P. SA Copou a fost privatizată, prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 06 ianuarie 2004, ca s-a emis Ordinul comun al M.A.P.D.R. și M.F.P. pentru obligațiile bugetare prevăzute de art. 1 lit. a) și c) din Legea nr. 190/2004 și, fără a analiza mai departe susținerile reclamantei, privind necesitatea încheierii convenției prevăzute de art. 6 alin. (2) din O.G.

nr. 94/2004, a conchis ca intima nu poate fi obligată la plata penalităților de întârziere și a T.V.A.-ului. Pentru aceleași motive neîntemeiate, instanța de apel a respins concluziile expertizei contabile efectuate în rejudecare. Recursul nu este fondat. Instanța de apel a reținut că pârâta SC P. SA Copou figurează la poziția 407 în anexa 1 la Legea nr. 268/2001 (privind privatizarea societăților comerciale ce deține în administrare terenuri - proprietate publică și privată a statului, cu destinație agricolă și înființarea A.D.S.), fiind îndeplinite condițiile pentru acordarea înlesnirilor la plata în temeiul Legii nr. 190/2004 și ale O.G. nr. 36/2003. De asemenea, instanța de apel a constatat că prin Ordinul nr. 498/2001 emis de Prefectura Județului Iași, suprafața de 170,65 ha (care s-a aflat în administrarea pârâtei) a trecut în proprietatea Primăriei Municipiului Iași, astfel că suprafața pentru care trebuia calculată redevența este de doar 477,88 ha.

Prin Protocolul de predare-preluare a terenurilor cu destinație agricolă din domeniul privat al statului, încheiat din 16 iulie 2002 între A.D.S. -în calitate de „predator" și Comisia Locală de aplicare a Legii fondului funciar al Municipiului Iași se arată că terenul în suprafață de 170,64 ha a fost predat Primăriei Municipiului Iași și a fost administrat de către SC P. SA Copou. Asa fiind, instanța de apel a lămurit și situația terenului în suprafață de 170,64 ha. Cum la calculul redevenței solicitate în instanță reclamanta s-a raportat și la această suprafață de teren, în mod corect instanțele de fond au apreciat că nu este îndreptățită la redevența calculată pentru această suprafață. În mod corect instanțele de fond au apreciat că pârâta beneficiază de prevederile art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004, astfel cum a fost modificat prin O.G.

nr. 94/2004, potrivit cărora societățile comerciale cuprinse în anexele nr. 1 și 3 la Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea A.D.S., cu modificările și completările ulterioare, privatizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 254/2002 privind unele măsuri pentru creșterea atractivității la privatizare a societăților comerciale cu capital integral sau parțial de stat, ce dețin în administrare terenuri agricole proprietate publică sau privată a statului, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv societățile comerciale pentru care s-au aprobat ordine comune în conformitate cu prevederile Legii nr. 254/2002, beneficiază, la cererea A.D.S., de eșalonarea la plată a redevenței datorate A.D.S.

la data semnării contractului de privatizare și neachitată la data intrării în vigoare a prezentului act normativ pe o perioadă de până la 5 ani, cu o perioadă de grație de până la 6 luni cuprinsă în eșalonare, și scutirea de plată a penalităților de întârziere aferente acesteia, calculate și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentului act normativ. Or, pârâta este scutită potrivit acestui text de lege de plata penalităților de întârziere aferente redevenței, nu și de redevență în sine, astfel încât în mod corect instanțele de fond au apreciat că, față de petitul acțiunii și de circumstanțele cauzei, se impune obligarea SC P. SA Copou la plata sumelor solicitate cu titlu de redevență, însă calculate doar pentru suprafața de 477,88 ha.

Într-adevăr, înlesnirile la plată prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. d) urmau să facă obiectul unei convenții încheiate între A.D.S. și beneficiarii acestora, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 190/2004 modificată. Așa cum însăși recurenta susține, convenția ce trebuia încheiată între cele doua părți reprezintă doar o modalitate de punere în aplicare a prevederilor Legii nr. 190/2004. Aceasta, însă, nu este de natură să înlăture beneficiul acordat de legiuitor, respectiv scutirea de Ia plata penalităților aferente redevenței. în esență, recurenta nu contestă îndeplinirea de către intimată a condițiilor stipulate de Legea nr. 190/2004, așadar dreptul subiectiv al acesteia de a fi scutită de la plata penalităților, ci susține doar că nu a fost încheiată convenția de ștergere a acestor penalități.

Se observă, astfel, că niciuna din criticile aduse deciziei atacate nu este întemeiată. Instanța de apel a făcut aplicarea disp. art. 315 C. proc. civ. și a procedat la lămurirea tuturor aspectelor reținute în decizia instanței supreme, respectiv încadrarea pârâtei în rândul societăților cuprinse în anexele 1 și 3 din Legea nr. 268/2001, suprafața concesionată și redevență datorată în raport cu această suprafață, înlesnirile de care a beneficiat intimata pârâta în baza art. 1 alin. (1) lit. a)-c) și art. 4 din Legea nr. 190/204 modificată, în contextul în care s-a privatizat (contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 6 ianuarie 2004), ceea ce înseamnă că beneficiază și de prevederile Legii nr. 190/2004, în sensul scutirii legale de la plata penalităților de întârziere aferente redevenței datorate A.D.S., indiferent de formalitatea încheierii unei convenții între părți sub acest aspect.

Așa fiind, potrivit art. 5 pct. 3 din O.G. nr. 36/2003, concesionarea este scutită de la plata T.V.A., iar potrivit art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004 pârâta este scutită de la plata obligațiilor bugetare restante la data privatizării 06 ianuarie 2004. Decizia atacata este amplu motivată, în considerente fiind prezentate explicit argumentele de drept ce au format convingerea instanței de apel, astfel încât nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Nici încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și invocat, de asemenea, de recurentă, nu este incident în speță, dreptul subiectiv al pârâtei, de a fi scutită de la plata penalităților de întârziere în condițiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004 neputând fi suprimat de împrejurarea că nu s-a îndeplinit o formalitate de punere în aplicare a acestui drept, respectiv încheierea unei convenții, care presupunea, în mod evident, și acordul reclamantei-recurente. Aceasta, însă, a ales să conteste în instanță dreptul prevăzut de legiuitor în favoarea intimatei-pârâte, respectiv a solicitat obligarea acesteia la plata sumelor datorate cu titlu de penalități, confirmând, practic, imposibilitatea ajungerii la un acord în ceea ce privește înlesnirile ce ar fi trebuit să facă obiectul acelei convenții.

Fata de cele expuse, Înalta Curte, găsind recursul nefondat, îl va respinge ca atare, în temeiul disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. București împotriva Deciziei comerciale nr. 593 din 30 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 octombrie 2011.