ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4750/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 388 din 12 februarie 2004 a Judecătoriei Deva a fost

respinsă acțiunea formulată de P.G. împotriva Statului Român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect constatarea că acesta din urmă

îi datorează livrarea unui autoturism Dacia 1300, achitat anticipat și

obligarea recunoașterii sumei de 70.000 lei reactualiză în funcție de noul curs

al monedei naționale, ca fiind datorie publică.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a avut în vedere că între Statul Român și reclamant nu s-a încheiat nici

un contract de vânzare cumpărare pentru autoturism, astfel că pârâtul nu poate

fi obligat să livreze autoturismul. În privința celui de al doilea capăt de

cerere s-a constatat că suma de 70.000 lei consemnată la CEC de reclamant nu

îndeplinește nici una din condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 91/1993

și art. 16 alin. (1) din Legea nr. 81/1999 pentru a putea fi considerată

datorie publică internă sau externă.

Apelul declarat de reclamant

împotriva acestei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1309

din 16 septembrie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia.

S-a avut în vedere că în apel

reclamantul a înțeles să-și modifice obiectul acțiunii, solicitând obligarea

pârâtului de a-i recunoaște contractul de vânzare-cumpărare cu privire la

autoturism, ceea ce nu este admisibil, potrivit art. 294 C. proc. civ.

Cu privire la acțiunea inițială s-a

constatat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, având în

vedere că reclamantul nu a încheiat contractul de vânzare cumpărare a unui

autoturism Dacia 1300 cu IDMS, care a încheiat astfel de contracte cu

persoanele care au depus prețul la CEC până la data de 31 decembrie 1986, în

timp ce reclamantul i-a depus ulterior. S-a reținut și că nu este legală preluarea

sumei de 70.000 lei consemnată la CEC pe numele reclamantului, cu posibilitatea

de retragere oricând, la datoria publică.

Împotriva acestei decizii,

reclamantul a declarat recursul de față, susținând că a solicitat atât la fond

cât și în apel să se recunoască valabilitatea contractului de vânzare cumpărare

încheiat în condițiile prevăzute de H.C.M. nr. 1187/1962 și Ordinul M.C.I. și

M.F. nr. 87/1980. În legătură cu această solicitare face și alte susțineri

asupra realizării cerințelor art. 1294 și art. 1295, în condițiile cărora

vânzarea este perfectă. Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere

consideră că are raport contractul cu statul și implicit o răspundere

contractuală în baza art. 46-50 din Decretul nr. 351/1954 și nr. 31/1954

privind persoanele juridice.

Recursul nu este întemeiat, urmând a

fi respins ca atare.

Examinând acțiunea introductivă cât

și concluziile scrise depuse de reclamant la instanța de fond (fila 21) se

constată că acesta a solicitat să se constate că Statul Român îi datorează livrarea

unui autoturism Dacia 1300 plătit anticipat la CEC în anul 1987.

În aceste condiții rezultă că în mod

corect ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză au avut în vedere obiectul

cererii menționate mai sus, soluția adoptată fiind în afara criticii.

Așa fiind, recursul de față sub

aspectul menționat nu este de admis.

În această situație, în care

instanța a fost investită cu cererea de constatare a faptului că statul îi

datorează reclamantului livrarea unui autoturism achitat anticipat, rezultă că

celelalte motive de recurs, ce vizează valabilitatea actului de înstrăinare

sunt neavenite și nu pot forma obiect de analiză, fiind străin investirii

instanței.

De altfel, este de observat și că

acțiunea astfel cum a fost formulată este inadmisibilă, pentru că se solicită a

se constata o stare de fapt și existența unui drept, o atare solicitare având

caracter subsidiar față de acțiunea în realizarea dreptului.

Tot astfel, celălalt motiv de

recurs, ce vizează preluarea creanței reclamantului la datoria publică nu este

de primit, întrucât în cauză nu sunt întrunite nici una din condițiile

prevăzute de dispozițiile legale aplicabile, respectiv art. I din Legea nr.

91/1993 și art. 16 alin. (I) din Legea nr. 81/1999, iar prevederile unor acte

normative invocate în recurs sunt abrogate sau nu au incidență în cauză.

Așa fiind recursul de față este

nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.G.

împotriva deciziei nr. 1309/A din 16 septembrie 2004 a Curții de Apel Alba

Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 iunie

2005.