ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4750/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 388 din 12 februarie 2004 a Judecătoriei Deva a fost respinsă acțiunea formulată de P.G. împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect constatarea că acesta din urmă îi datorează livrarea unui autoturism Dacia 1300, achitat anticipat și obligarea recunoașterii sumei de 70.000 lei reactualiză în funcție de noul curs al monedei naționale, ca fiind datorie publică. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere că între Statul Român și reclamant nu s-a încheiat nici un contract de vânzare cumpărare pentru autoturism, astfel că pârâtul nu poate fi obligat să livreze autoturismul.

În privința celui de al doilea capăt de cerere s-a constatat că suma de 70.000 lei consemnată la CEC de reclamant nu îndeplinește nici una din condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 91/1993 și art. 16 alin. (1) din Legea nr. 81/1999 pentru a putea fi considerată datorie publică internă sau externă. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1309 din 16 septembrie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia. S-a avut în vedere că în apel reclamantul a înțeles să-și modifice obiectul acțiunii, solicitând obligarea pârâtului de a-i recunoaște contractul de vânzare-cumpărare cu privire la autoturism, ceea ce nu este admisibil, potrivit art. 294 C. proc.

civ. Cu privire la acțiunea inițială s-a constatat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, având în vedere că reclamantul nu a încheiat contractul de vânzare cumpărare a unui autoturism Dacia 1300 cu IDMS, care a încheiat astfel de contracte cu persoanele care au depus prețul la CEC până la data de 31 decembrie 1986, în timp ce reclamantul i-a depus ulterior. S-a reținut și că nu este legală preluarea sumei de 70.000 lei consemnată la CEC pe numele reclamantului, cu posibilitatea de retragere oricând, la datoria publică. Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recursul de față, susținând că a solicitat atât la fond cât și în apel să se recunoască valabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în condițiile prevăzute de H.C.M.

nr. 1187/1962 și Ordinul M.C.I. și M.F. nr. 87/1980. În legătură cu această solicitare face și alte susțineri asupra realizării cerințelor art. 1294 și art. 1295, în condițiile cărora vânzarea este perfectă. Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere consideră că are raport contractul cu statul și implicit o răspundere contractuală în baza art. 46-50 din Decretul nr. 351/1954 și nr. 31/1954 privind persoanele juridice. Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins ca atare. Examinând acțiunea introductivă cât și concluziile scrise depuse de reclamant la instanța de fond (fila 21) se constată că acesta a solicitat să se constate că Statul Român îi datorează livrarea unui autoturism Dacia 1300 plătit anticipat la CEC în anul 1987. În aceste condiții rezultă că în mod corect ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză au avut în vedere obiectul cererii menționate mai sus, soluția adoptată fiind în afara criticii.

Așa fiind, recursul de față sub aspectul menționat nu este de admis. În această situație, în care instanța a fost investită cu cererea de constatare a faptului că statul îi datorează reclamantului livrarea unui autoturism achitat anticipat, rezultă că celelalte motive de recurs, ce vizează valabilitatea actului de înstrăinare sunt neavenite și nu pot forma obiect de analiză, fiind străin investirii instanței. De altfel, este de observat și că acțiunea astfel cum a fost formulată este inadmisibilă, pentru că se solicită a se constata o stare de fapt și existența unui drept, o atare solicitare având caracter subsidiar față de acțiunea în realizarea dreptului.

Tot astfel, celălalt motiv de recurs, ce vizează preluarea creanței reclamantului la datoria publică nu este de primit, întrucât în cauză nu sunt întrunite nici una din condițiile prevăzute de dispozițiile legale aplicabile, respectiv art. I din Legea nr. 91/1993 și art. 16 alin. (I) din Legea nr. 81/1999, iar prevederile unor acte normative invocate în recurs sunt abrogate sau nu au incidență în cauză. Așa fiind recursul de față este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva deciziei nr. 1309/A din 16 septembrie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2005.