ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6952/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin notificarea din 21 martie 2001

întocmită în temeiul Legii nr. 10/2001 H.P.T. a solicitat SC R. SA Giurgiu

restituirea în natură a imobilului „Moară și anexe”, compus din clădirea morii,

o altă clădire (parter și etaj), terenul aferent în suprafață de 4180 mp,

precum și utilajele ce compuneau moara.

La data de 3 august 2001 reclamantul

H.P.T. a chemat în judecată pe pârâtele SC R. SA Giurgiu și A.P.A.P.S. pentru

ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligate la restituirea în natură a

imobilului ce a format obiectul notificării.

În motivarea acțiunii reclamantul a

învederat că imobilul ce a aparținut autorului său, H.P., reprezentând moară și

presă de ulei, situat în comuna Daia, județul Giurgiu, a fost naționalizat la

data de 11 iunie 1948. Reclamantul a notificat-o pe pârâta SC R. SA Giurgiu cu

solicitarea de restituire în natură a nemișcătorului, a anexelor și a

utilajelor ce compun moara, însă pârâta, prin adresa nr. 158 din 9 aprilie

2001, l-a îndreptat pe reclamant către unitatea care a efectuat privatizarea

societății și aceasta doar pentru alte măsuri reparatorii. Întrucât din

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 373 din 15 iulie 1994 rezultă că

pârâta SC R. SA Giurgiu deține 70% din capitalul social, prin alte notificări

adresate Prefecturii Giurgiu, Primăriei comunei Daia, D.G.F.P. Giurgiu și

pârâtei A.P.A.P.S., reclamantul a cerut să i se restituie în natură partea de

30% din imobil, iar pentru restul de 70% despăgubiri în echivalent, însă, la

aceste solicitări nu a primit nici un răspuns.

Prin întâmpinare, pârâta SC R. SA

Giurgiu a cerut respingerea acțiunii cu motivarea că deține în proprietate

întregul imobil urmare a dobândirii acestuia în cadrul procesului de

privatizare, iar pârâta A.P.A.P.S., tot pe cale de întâmpinare a cerut

instanței de judecată să administreze probe în scopul de a verifica dacă

reclamantul are calitatea de proprietar și să se stabilească valabilitatea

titlului statului asupra nemișcătorului pentru a se constata aplicabilitatea

art. 27 din Legea nr. 10/2001.

La data de 10 martie 2002 a decedat

reclamantul H.T., litigiul fiind continuat de moștenitorii acestuia, H.F. (soție

supraviețuitoare), H.P.F. și H.M. (fii).

Prin sentința civilă nr. 322 din 29

mai 2002 Tribunalul Giurgiu a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii

și a respins ca nefondată cererea de restituire în natură a imobilului. Prin

aceeași sentință s-a stabilit „că, în speță, moștenitorii fostului proprietar

au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent corespunzătoare ipotezei în

care bunul se află în concret la această dată”.

Sentința Tribunalului Giurgiu (al

cărui dispozitiv a fost reprodus întocmai mai sus) a fost menținută de Curtea

de Apel București, secția a III a civilă, care, prin decizia nr. 477/A din 25

noiembrie 2002, a respins ca nefondat apelul reclamanților.

Pentru a decide astfel, s-au reținut

următoarele:

„La fila 117 din dosarul de fond a

fost depusă decizia civilă nr. 428/1997 pronunțată de Tribunalul Giurgiu prin

care s-a respins acțiunea formulată de reclamantul H.T., în contradictoriu cu

pârâta R. SA, având același obiect, respectiv moara cu anexele și terenul

aferent.

Prin decizia civilă nr. 542/1998

pronunțată de secția a III a civilă a Curții de Apel București, decizia mai suscitată

a rămas irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului declarat de

reclamantul H.T., instanța reținând că titular al dreptului de proprietate al

imobilului revendicat este SC R. SA.

Față de împrejurarea că prin decizia

civilă nr. 428/1997, pronunțată de Tribunalul Giurgiu a fost analizat modul de

trecere în proprietatea Statului a imobilului revendicat și s-a reținut că SC R.

SA a dobândit imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.

373/1994 încheiat cu F.P.S., reținându-se că reclamantul nu mai este titularul

dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, Curtea a constatat că

instanța fondului a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1201 și alin.

(4) al art. 1200 C. civ., reținând că în cauză operează autoritatea de lucru

judecat”.

Împotriva hotărârii dată în apel,

prin care s-a menținut sentința tribunalului, în termen legal, au declarat

recurs reclamanții H.F., H.P.F. și H.M. care au formulat următoarele critici:

greșit instanțele au reținut autoritatea de lucru judecat întrucât prin

hotărârile judecătorești anterioare nu a fost analizată valabilitatea titlului

statului; imobilul revendicat a fost naționalizat cu încălcarea prevederilor

Legii nr. 119/1948 deoarece moara avea o capacitate relativ mică și a fost

construită și utilată pe cont propriu de autorul H.P.; nefiind preluată cu

titlu valabil, statul nu putea înstrăina moara către pârâta SC R. SA Giurgiu,

cu atât mai mult cu cât cele două contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni au

fost încheiate în timpul soluționării dosarului anterior de revendicare,

situație care demonstrează reaua-credință a persoanei juridice subdobânditoare.

Recursul este fondat, în sensul

considerentelor care succed:

La data de 6 mai 1994 reclamantul H.T.

a chemat în judecată pe pârâtele SC R. SA Giurgiu și D.G.F.P. Giurgiu pentru ca

hotărârea ce se va pronunța să fie obligate a-i lăsa în deplină proprietate

imobilul situat în comuna Daia, județul Giurgiu, reprezentând o moară, cu anexe

și terenul aferent construcțiilor.

Inițial, Judecătoria Giurgiu, prin

sentința nr. 3527 din 18 septembrie 1995, a admis acțiunea în revendicare,

numai că, Tribunalul Giurgiu, prin decizia nr. 428 din 17 septembrie 1997

(hotărâre irevocabilă) a admis apelul pârâtei SC R. SA Giurgiu, a schimbat

sentința judecătoriei și a respins acțiunea în revendicare.

Din lectura considerentelor deciziei

dată de Tribunalul Giurgiu (filele 117-119 dosar de fond) rezultă că două au

fost motivele care au justificat soluția de respingere a acțiunii în

revendicare:

1)reclamantul nu a mai fost

considerat titular al dreptului de proprietate asupra nemișcătorului, deoarece

pârâta SC R. SA Giurgiu are acest drept prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990;

2)bunul revendicat nu făcea parte

din categoria celor la care se referă Legea nr. 112/1995, tribunalul apreciind

prin decizia menționată că situația bunului „va fi reglementată prin legi

speciale, competența rezolvării revenind deci puterii legiuitoare”.

Fără a comenta în nici un fel

decizia invocată de cele două instanțe ca având putere de lucru judecat în

litigiu de față, se impun, totuși, două concluzii. Prima, în primul proces nu

s-a analizat în nici un mod valabilitatea titlului statului asupra

nemișcătorului revendicat. A doua, trimițând la o lege viitoare de reparațiune

și apreciind că rezolvarea cazului ar fi de competența puterii legiuitoare, se

poate aprecia în mod justificat că prima acțiune în revendicare nu a fost respinsă

în fond, ci, mai degrabă, prin invocarea unei excepții procedurale, odată ce

s-a decis că rezolvarea cazului ar fi revenit altei puteri în stat decât cea

judecătorească.

Potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001

(în prezent, art. 47 urmare a modificării operată prin Legea nr. 247/2005) „persoanele

îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până

la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins, prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri

preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte

persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate,

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile prezentei

legi”.

Atât în temeiul textului citat, cât

și pentru că prin decizia nr. 428 din 17 septembrie 1997 a Tribunalului Giurgiu

prima acțiune în revendicare a fost respinsă pentru considerațiuni procedurale,

fără ca fondul raporturilor juridice dintre părți să fi fost soluționat, se

constată că greșit instanțele au rezolvat prezenta acțiune a reclamantului,

continuată de moștenitori, pe tărâmul autorității de lucru judecat.

Pentru a exista autoritate de lucru

judecat se cere a fi întrunită tripla identitate de elemente (art. 1201 C. civ.):identitatea

de obiect (

eadem res

), identitatea de cauză (

eadem causa

) și

identitatea de părți (

eadem conditio personarum

). Al doilea element al

puterii lucrului judecat, adică elementul ce are relevanță în speță, și anume

identitatea de cauză, se referă la faptul că a doua cerere trebuie să aibă

același fundament juridic.

Or, chiar dacă prima acțiune în revendicare

ar fi fost respinsă pe fond, prin art. 48 (actualul art. 47) din Legea nr. 10/2001,

legislatorul a înțeles să-și impună, pentru considerațiuni de reparație a unor

abuzuri comise în trecut, preferințele sale în sensul ca în temeiul noului

fundament juridic creat să se poată rediscuta chestiuni analizate în primul

proces finalizat, definitiv și irevocabil, prin respingerea acțiunii în

revendicare.

Este adevărat, așa cum s-a apreciat

unanim în doctrină, că nici o lege, modificatoare, abrogativă sau interpretativă,

nu poate înfrânge interdicția unei noi judecăți determinată de puterea lucrului

judecat. Numai o lege nouă, prin care s-a creat un nou drept subiectiv, ar

putea justifica o nouă acțiune în justiție, iar această posibilitate ar excede

cadrului determinativ al puterii lucrului judecat, întrucât prin adoptarea noii

legi nu mai subzistă identitatea de cauză între cele două acțiuni ce au astfel

un fundament juridic distinct.

Față de cele ce preced, recursul

declarat de reclamanți se privește ca fondat și urmare a admiterii lui, vor fi

casate hotărârile date în cauză cu consecința reluării judecății la instanța de

fond.

În rejudecare, instanța de trimitere

va cerceta, pe bază de dovezi, atât valabilitatea titlului statului asupra

nemișcătorului revendicat în temeiul noii legi, cât și titlul exhibat de pârâta

SC R. SA Giurgiu, reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare nr. 373 din

15 iulie 1994 și nr. 121 din 5 august 1994. Tot în rejudecare instanța de

trimitere va analiza susținerea reclamanților referitoare la reaua-credință a

pârâtei subdobânditoare dedusă din faptul că a cumpărat bunul în timpul

primului proces în revendicare și în care SC R. SA Giurgiu era parte și, pe

cale de consecință, dacă pârâta cumpărătoare a cunoscut sau putea să cunoască, prin

simplă informare, adevăratul proprietar al nemișcătorului litigios.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții H.F., H.P.F. și H.M. împotriva deciziei nr. 477/A din 25 noiembrie 2002

a Curții de Apel București, secția a III a civilă.

Casează decizia recurată precum și

sentința civilă nr. 322 din 29 mai 2002 a Tribunalului Giurgiu și trimite cauza

pentru rejudecare la aceiași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21

septembrie 2005.