ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1102/2011

În cauză pârâta SC S.S. & T. SRL a formulat la data de 02 februarie 2010 cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata penalităților de întârziere, estimate provizoriu la 10.000 dolari SUA, urmare nerespectării de către prestatoare a termenului de finalizare a lucrărilor de reparații, stabilit prin minuta din data de 27 iulie 2003, nava fiind predată la 30 iulie 2004, deși termenul convenit era la 23 august 2003.

Cadrul procesual stabilit de reclamantă prin acțiunea introductivă a fost extins prin cererea de chemare în garanție formulată de pârâta la data de 26 ianuarie 2007 a SC C. SA, cerere întemeiată pe art. 60 C. proc. civ. În motivare pârâta și-a justificat demersul procesual arătând că prin convenția din 17 august 2004 părțile au stabilit că diferența de plată în sumă de 253.059 dolari SUA să fie achitată prin compensare cu produse fabricate sau comercializate de SC C. SA eșalonat pe o perioadă de 6 luni, operațiune acceptată de chemata în garanție. Potrivit pârâtei, această modalitate de stingere a obligației prin dare în plată, s-a materializat la data de 31 august 2004 în contractul de distribuție încheiat între reclamantă și chemata în garanție obligația asumată de SC C. SA, subzistând și în prezent.

Prin încheierea din data de 30 noiembrie 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de strămutare a judecății cauzei formulată de reclamanta SC M.T.C.G.M. SRL și a strămutat cauza la Tribunalul Galați.

Tribunalul Galați, secția comercială, astfel investit, printr-o sentință pronunțată la 26 mai 2008 (nr. 1191) a admis acțiunea principală formulată de reclamantă și cererea de chemare în garanție și a respins cererea reconvențională formulată de pârâta. Sentința nr. 1191, a fost desființată cu trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, de instanța de apel, prin decizia nr. 17/A din 01 aprilie 2009. În considerentele deciziei, instanța de control judiciar – Curtea de Apel Galați – a reținut că prima instanță nu a stabilit corect raporturile dintre părți sub aspectul cererii de chemare în garanție și nu a examinat efectiv susținerile și apărările pârâtei pe cererea sa reconvențională.

În rejudecare Tribunalul Galați, secția comercială, prin sentința civilă nr. 1970 din data de 15 decembrie 2009 a admis acțiunea formulată de reclamanta și în consecință a obligat pârâta la plata sumei de 810.269,44 lei cu titlu de debit și la 374.201,81 lei dobândă legală; a respins cererea reconvențională formulată de pârâta și cererea de chemare în garanție a SC C. SA, ca nefondate; a admis cererea de întoarcere a executării silite formulată de pârâta și a dispus întoarcerea executării silite pornită de reclamantă în baza titlului executoriu reprezentat de sentința 1191/2008 a Tribunalului Galați ca urmare a desființării acesteia prin decizia nr. 17/2009 a Curții de Apel Galați. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în fapt și în drept următoarele: Reclamanta a făcut dovada obligației de plată în sarcina pârâtei a sumei pretinse cu titlu de rest de plată cu înscrisurile administrate, sumă confirmată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul D.T., care a avut în vedere situația de lucrări și recepțiile efectuate de beneficiar stabilind ca valoarea lucrărilor executate, recepționate și neachitate este de 810.269,42 lei. Apărarea pârâtei în sensul că suma pretinsă de reclamanta nu poate fi acordată întrucât părțile au convenit la data de 17 august 2004, ca diferență de plătit de 253.059 dolari SUA să fie compensată cu produse comercializate de SC C. SA, ceea ce semnifică din punct de vedere juridic o novație subiectivă prin schimbarea de debitor, a fost apreciată ca nefondată. În acest sens instanța reține că nu a existat acordul valabil exprimat al terțului în sarcina căruia se transforma raportul obligațional, iar înscrisul încheiat între reclamanta creditoare și terțul – chemat în garanție nu poate fi considerat un act eliberator de datorie pentru pârâta-debitoare a obligației inițiale. Cu privire la cererea reconvențională formulată de pârâtă, prima instanță constată că penalitățile de întârziere stipulate de părți în minuta încheiată la 27 iulie 2003 de 2.500 dolari SUA pentru fiecare zi de întârziere în finalizarea lucrărilor, penalități pretinse de pârâtă, nu pot fi acordate în condițiile în care reclamanta a dovedit că depășirea termenului de finalizare a lucrărilor (23 august 2003) s-a datorat și culpei beneficiarului, care nu și-a îndeplinit propriile obligații de a asigura asistență specializată, utilaje, desene și proiecte și a suplimentat comenzile încălcând prevederile minutei din 27 iulie 2003. 6. Apelul declarat de pârâta SC S.S. & T. SRL. Decizia pronunțată de instanța de apel. Prin decizia nr. 81 din 11 octombrie 2010 Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, a respins ca nefondat apelul pârâtei. Verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea dispozițiilor legale incidente, în raport de criticile formulate de pârâtă, instanța de control judiciar a constatat că obligarea pârâtei la plata debitului solicitat a fost corect admisă de prima instanță, pârâta necontestând concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză. Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 1131 C. civ. instanța de apel reține că minuta din 17 august 2004 nu are caracterul unui contract de novație, deoarece, deși reclamanta a fost de acord ca o parte din debit, respectiv 253.059 dolari SUA să fie achitată de SC C. SA prin compensare, obligația asumată nu a fost stinsă prin pretinsa dare în plată și nu a operat compensația întrucât nu au existat obligații reciproce care să fie stinse în această modalitate, contractul de distribuție încheiat la 31 august 2004, nefiind finalizat. Și soluția adoptată de prima instanță pe cererea reconvențională formulată de pârâtă, este confirmată ca legală și temeinică de instanța de apel, în raport de probele administrate în cauză care confirmă culpa pârâtei în executarea propriilor obligații peste termenul convenit.

Recursul. Motivele de recurs. La data de 27 octombrie 2010, pârâta SC S.S. & T. SRL a declarat recurs, în termen legal, împotriva deciziei nr. 81/2010 pronunțată de instanța de apel în cauză, solicitând, în principal, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize tehnice maritime, iar în subsidiar, schimbarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și admiterii cererii reconvenționale. Recurenta și-a întemeiat criticile formulate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susținut, în sinteză, următoarele: 7.1. Motivarea soluției adoptate de instanța de apel, în opinia recurentei este superficială și incompletă în condițiile în care admiterea cererii de chemare în judecată se bazează exclusiv pe argumentația intimatei, iar respingerea cererii reconvenționale, a cererii de chemare în garanție și a cererii de probatorii este nemotivată. Or, susține recurenta, în absența raționamentului instanței controlul judiciar este aproape imposibil de realizat controlul judiciar, ceea ce impune casarea hotărârii. 7.2. Sub aspectul aplicării greșite a legii de către instanța de apel recurenta susține că pretențiile intimatei, respectiv debitul reprezentând operațiunile de reparații la nava S. s-a stins prin compensare, ca urmare a novației prin schimbarea de debitor intervenită între SC S.S. & T. SRL și SC C. SA, intenția părților cu privire la această modalitate de stingere a obligației fiind dovedite cu convenția din 17 august 2004 și contractul de distribuție din 31 august 2004. Potrivit recurentei, instanța de apel nu dă eficiență acestui acord de voință al părților, încălcând dispozițiile art. 942, art. 977, art. 982 și art. 1131 C. civ. Cu privire la dobânda legală la care a fost obligată, recurenta arată că în măsura în care nu se face vinovată de întârzierea la plata debitului urmare novației consimțite , nu datorează nici dobânda legală. 7.3. Referitor la soluționarea cererii reconvenționale recurenta invocă încălcarea celor convenite prin minuta încheiată la 27 iulie 2003, cu valoare de act adițional la contractul inițial, prin care părțile au stabilit cuantumul penalităților în caz de neexecutare, convenție care reprezintă legea părților fiind obligatorie. Sub acest aspect, recurenta susține că instanța a analizat greșit între materialul probator cu privire la culpa sa în îndeplinirea propriilor obligații . 7.4. Cu privire la cererea de probatoriu formulată în apel, recurenta invoca încălcarea art. 169 și art. 201 1 -214 C. proc. civ., cu referire la respingerea probei cu expertiză tehnică maritimă, în mod nejustificat, deși reprezenta singura probă în măsură să susțină apărările sale. Intimata-reclamantă a depus la data de 7 martie 2011 întâmpinare la recursul promovat de pârâtă prin care a solicitat respingerea ca nefondate a criticilor formulate.

Asupra recursului. 8.1. Înalta Curte verificând legalitatea deciziei atacate în raport de motivele invocate, astfel cum au fost argumentate constată următoarele: Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitor la insuficiența și inconsistența motivării deciziei atacate, se vădește nefondat. Instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. a procedat la o rejudecare a cauzei în limitele cererii de apel, atât în ce privește acțiunea principală cât și cererea reconvențională, răspunzând, printr-o motivare concretă argumentelor pârâtei referitoare la existența novației ca modalitate de stingere a obligației de plată a diferenței de preț al cărui cuantum a fost recunoscut și necontestat prin convenția din 17 august 2004. Și pretențiile pârâtei, ce au făcut obiectul cererii reconvenționale, respectiv plata unor penalități de întârziere, au fost reexaminate efectiv, considerentele deciziei pe aspectele analizate fiind clare și explicite cu referire la probatoriu pe care se fundamentează și la dispozițiile legale invocate de pârâtă în susținerea apărărilor sale. Altfel spus, instanța de apel, deși menține ca legală și temeinică sentința fondului, reanalizează în considerentele deciziei toate susținerile și apărările pârâtei, cu o motivare care respectă întrutotul exigențele impuse de art. 261 C. proc. civ. 8.3. Cu privire la motivul de nelegalitate vizând aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta susține sub un prim aspect că obligația de plată a diferenței de preț a fost stinsă, prin dare în plata, compensare și novație prin schimbare de debitor, în baza convenției din 17 august 2004, și prin urmare obligația sa de plată a diferenței de 253.059 dolari SUA nu mai subzistă. Preliminar examinării acestei critici, se impune a sublinia că în codul nostru civil, sunt reglementate distinct, în capitolul VIII din Cartea a III-a diferitele modul de stingere a obligațiilor, prin plată (secțiunea I), novație (secțiunea a II-a ), compensație (secțiunea a IV-a) ipoteze care au în vedere o primă categorie de stingere a obligațiilor respectiv situația în care creditorul a primit satisfacție sub o formă sau alta. În accepțiunea juridică a fiecărui mod de stingere a obligațiilor, faptul material care definește conținutul său este explicitat și nuanțat chiar dacă efectele produse sunt aceleași, respectiv stingerea obligației. În cauză, atât prima instanță, cât și instanța de apel analizează condițiile operării modalităților de stingere a obligației de plată invocate prin raportare la convenția din 17 august 2004, raționamentul logico juridic expus fiind corect. Darea în plată este, după cum o indică și numele său, un înlocuitor al plății, cu consecința eliberării debitorului, care îi dă creditorului cu consimțământul acestuia, un alt lucru decât cel care era datorat, ceea ce în cauză nu se confirmă. Chiar dacă am analiza darea în plată ca o veritabilă novație prin schimbare de obiect, potrivit unor opinii din doctrină, odată prezent acest mod de stingere a obligației și îndeplinite condițiile pentru a stinge în fapt obligația, nu se poate considera că obligația subzistă, urmare asimilării cu novația obiectivă, idee pe care încearcă să o acrediteze recurenta, fără însă să își dezvolte argumentele contrare raționamentului expus de instanțe. În ceea ce privește novația prin schimbarea de debitor dispozițiile art. 1128 și art. 1130 C. civ. impun două condiții esențiale, voința de a nova să rezulte în mod evident din act, iar vechiul debitor să fie descărcat de creditor condiții care nu rezultă din convenția părților și conduita lor ulterioară. În sfârșit cu privire la compensație, la care, de altfel, părțile se referă expres în convenția din 17 august 2004, acordul lor vizează în realitate compensarea unei datorii exigibile a pârâtei, respectiv diferența de preț, cu o datorie eventuală a creditorului față de debitorul său, în măsura în care va achiziționa produse de la SC C. SA. Caracterul eventual al acestei datorii rezidă și din faptul că la data de 17 august 2004, contractul de distribuție nu era încheiat. Cum eventualitatea contractării acestei datorii nu s-a realizat, contractul de distribuție nefiind pus în operă, compensarea nu poate funcționa, iar creditoarea este în drept să-și urmărească debitorul în virtutea creanței sale exigibile. Faptul că părțile au convenit în vederea acestei compensări , un termen maxim de șase luni de la data încheierii convenției (17 august 2004), termen înăuntrul căruia obligația eventuală a creditorului nu s-a materializat, confirmă intenția părților, de a apela la acest mod de stingere a obligațiilor numai în ipoteza în care, într-un termen limitat, eventualitatea nașterii unei creanțe față de debitor s-a realizat, cu alte cuvinte, dreptul său eventual de creanță s-a transformat în drept pur și simplu. Așa fiind, Curtea constată că dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la inoperarea modurilor de stingere a obligației de plată a pârâtei, nu este susceptibilă de critică din perspectiva dispozițiilor legale pretins încălcate. Pe cale de consecință, întârzierea în plata debitului, reprezentând restul de preț neachitat, impune și admiterea cererii de obligare la plata dobânzii legale comerciale potrivit dispozițiilor art. 43-46 C. com. și art. 3 alin. (1), (2) și (4) din O.G. nr. 9/2000. 8.4. Cu privire la soluția adoptată de prima instanță și menținută în apel pe cererea reconvențională, recurenta susține că au fost încălcate dispozițiile art. 969 și art. 970 C. civ. în condițiile în care părțile prin acordul lor de voință au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de beneficiara lucrărilor ca urmare a nerespectării termenului de finalizare. Critica recurentei nu poate fi primită, în raport de circumstanțele de fapt ale cauzei care relevă culpă beneficiarei lucrărilor în întârzierea finalizării acestora prin neîndeplinirea propriilor obligații esențiale pentru derularea și finalizarea reparațiilor . În alte cuvinte, deși clauza înscrisă de părți, prin acordul lor de voință necontestat, în minuta încheiată la 27 iulie 2003, are valoarea unei clauze penale pentru întârzierea în executare, în sensul art. 1069 C. civ., efectele unei astfel de clauze au fost înlăturate urmare culpei beneficiarului în îndeplinirea propriilor obligații, culpă care a determinat imposibilitatea finalizării lucrărilor la termen de către prestator și care a fost statuată de prima instanță și confirmată în apel în cadrul analizei interdependenței obligațiilor reciproce asumate de părți. 8.5. În sfârșit, referitor la modul de soluționare, a cererii de probatorii formulate în fața instanței de apel, respectiv a cererii privind încuviințarea unei expertize tehnică maritimă, solicitate de recurenta pârâtă în dovedirea cererii reconvenționale, susținerile recurentei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale procedurale aplicabile , art. 169 și art. 201-214 C. proc. civ. Instanța de apel a respins motivat proba cu expertiză tehnică, apreciind că obiectivele propuse nu sunt utile soluționării cauzei, potrivit celor consemnate în încheierea de ședință din data de 4 octombrie 2010. Argumentele părților cu privire la pertinența unei astfel de probe au făcut obiectul unor dezbateri ample, consemnate în încheierile din data de 8 septembrie 2010 și respectiv 4 octombrie 2010, când instanța de apel s-a pronunțat, apreciind că proba nu este utilă. Prin urmare, recurenta nu poate susține cu temei că cererea sa privind încuviințarea probei nu a fost ascultată și analizată de instanța de apel cu respectarea dispozițiilor art. 169 C. proc. civ. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte constatând că motivele de nelegalitate invocate de recurenta nu subzistă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat, și va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenții la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimată în această fază procesuală, reprezentând onorariu de avocat.