ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1102/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1102/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față :

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :

I

- Obiectul cauzei.

Reclamanta

SC M.T.C.G. SRL Constanța, actualmente SC M.T.C.G.M. SRL București, a solicitat

prin acțiunea introductivă înregistrată la data de 22 decembrie 2005 pe rolul

Tribunalului Constanța, secția comercială, obligarea pârâtei SC S.S. & T. SRL

Constanța la plata sumei de 1.015.708,49 lei reprezentând rest de plată plus

dobânda legală aferentă debitului principal, datorată în temeiul convenției de

prestări lucrări de reparații tip „steel work”, încheiate cu pârâta, în

calitate de beneficiară, pentru nava S., convenție încheiată la 22 septembrie

2002.

Potrivit reclamantei lucrările de reparații ce au

făcut obiectul acestei convenții, au fost executate și recepționate de pârâtă,

nava fiind pusă în funcțiune, devizul final al lucrărilor executate în perioada

octombrie 2002 – iulie 2004 fiind stabilit la suma de 313.059 dolari SUA,

inclusiv TVA, conform convenției din 17 august 2004 încheiată cu pârâta.

Susține reclamanta că, din suma stabilită de părți ca

reprezentând valoarea devizului final al lucrărilor executate de prestator,

pârâta a făcut o plată parțială de 40.000 Ron, refuzând să mai achite diferența

datorată.

data de 02 februarie 2010 cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea

reclamantei la plata penalităților de întârziere, estimate provizoriu la 10.000

dolari SUA, urmare nerespectării de către prestatoare a termenului de

finalizare a lucrărilor de reparații, stabilit prin minuta din data de 27 iulie

2003, nava fiind predată la 30 iulie 2004, deși termenul convenit era la 23

august 2003.

introductivă a fost extins prin cererea de chemare în garanție formulată de

pârâta la data de 26 ianuarie 2007 a SC C. SA, cerere întemeiată pe art. 60 C.

proc. civ.

În motivare pârâta și-a justificat demersul procesual

arătând că prin convenția din 17 august 2004 părțile au stabilit că diferența

de plată în sumă de 253.059 dolari SUA să fie achitată prin compensare cu

produse fabricate sau comercializate de SC C. SA eșalonat pe o perioadă de 6

luni, operațiune acceptată de chemata în garanție.

Potrivit pârâtei, această modalitate de stingere a

obligației prin dare în plată, s-a materializat la data de 31 august 2004 în

contractul de distribuție încheiat între reclamantă și chemata în garanție obligația

asumată de SC C. SA, subzistând și în prezent.

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de strămutare a judecății cauzei

formulată de reclamanta SC M.T.C.G.M. SRL și a strămutat cauza la Tribunalul Galați.

investit, printr-o sentință pronunțată la 26 mai 2008 (nr. 1191) a admis

acțiunea principală formulată de reclamantă și cererea de chemare în garanție

și a respins cererea reconvențională formulată de pârâta.

Sentința nr. 1191, a fost desființată cu trimiterea

cauzei spre rejudecare tribunalului, de instanța de apel, prin decizia nr. 17/A

din 01 aprilie 2009.

În considerentele deciziei, instanța de control

judiciar – Curtea de Apel Galați – a reținut că prima instanță nu a stabilit

corect raporturile dintre părți sub aspectul cererii de chemare în garanție și

nu a examinat efectiv susținerile și apărările pârâtei pe cererea sa reconvențională.

prin sentința civilă nr. 1970 din data de 15 decembrie 2009 a admis acțiunea

formulată de reclamanta și în consecință a obligat pârâta la plata sumei de

810.269,44 lei cu titlu de debit și la 374.201,81 lei dobândă legală; a respins

cererea reconvențională formulată de pârâta și cererea de chemare în garanție a

SC C. SA, ca nefondate; a admis cererea de întoarcere a executării silite

formulată de pârâta și a dispus întoarcerea executării silite pornită de

reclamantă în baza titlului executoriu reprezentat de sentința 1191/2008 a

Tribunalului Galați ca urmare a desființării acesteia prin decizia nr. 17/2009

a Curții de Apel Galați.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut

în fapt și în drept următoarele:

Reclamanta a făcut dovada obligației de plată în

sarcina pârâtei a sumei pretinse cu titlu de rest de plată cu înscrisurile administrate,

sumă confirmată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul D.T.,

care a avut în vedere situația de lucrări și recepțiile efectuate de beneficiar

stabilind ca valoarea lucrărilor executate, recepționate și neachitate este de

810.269,42 lei.

Apărarea pârâtei în sensul că suma pretinsă de

reclamanta nu poate fi acordată întrucât părțile au convenit la data de 17

august 2004, ca diferență de plătit de 253.059 dolari SUA să fie compensată cu

produse comercializate de SC C. SA, ceea ce semnifică din punct de vedere

juridic o novație subiectivă prin schimbarea de debitor, a fost apreciată ca nefondată.

În acest sens instanța reține că nu a existat acordul

valabil exprimat al terțului în sarcina căruia se transforma raportul

obligațional, iar înscrisul încheiat între reclamanta creditoare și terțul –

chemat în garanție nu poate fi considerat un act eliberator de datorie pentru

pârâta-debitoare a obligației inițiale.

Cu privire la cererea reconvențională formulată de

pârâtă, prima instanță constată că penalitățile de întârziere stipulate de

părți în minuta încheiată la 27 iulie 2003 de 2.500 dolari SUA pentru fiecare

zi de întârziere în finalizarea lucrărilor, penalități pretinse de pârâtă, nu

pot fi acordate în condițiile în care reclamanta a dovedit că depășirea

termenului de finalizare a lucrărilor (23 august 2003) s-a datorat și culpei

beneficiarului, care nu și-a îndeplinit propriile obligații de a asigura

asistență specializată, utilaje, desene și proiecte și a suplimentat comenzile

încălcând prevederile minutei din 27 iulie 2003.

pronunțată de instanța de apel.

Prin decizia nr. 81 din 11 octombrie 2010 Curtea de

Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, a respins ca nefondat apelul

pârâtei.

Verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea dispozițiilor

legale incidente, în raport de criticile formulate de pârâtă, instanța de

control judiciar a constatat că obligarea pârâtei la plata debitului solicitat

a fost corect admisă de prima instanță, pârâta necontestând concluziile

raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză.

Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 1131 C.

civ. instanța de apel reține că minuta din 17 august 2004 nu are caracterul

unui contract de novație, deoarece, deși reclamanta a fost de acord ca o parte

din debit, respectiv 253.059 dolari SUA să fie achitată de SC C. SA prin

compensare, obligația asumată nu a fost stinsă prin pretinsa dare în plată și

nu a operat compensația întrucât nu au existat obligații reciproce care să fie

stinse în această modalitate, contractul de distribuție încheiat la 31 august

2004, nefiind finalizat.

Și soluția adoptată de prima instanță pe cererea

reconvențională formulată de pârâtă, este confirmată ca legală și temeinică de

instanța de apel, în raport de probele administrate în cauză care confirmă

culpa pârâtei în executarea propriilor obligații peste termenul convenit.

La data de 27 octombrie 2010, pârâta SC S.S. & T.

SRL a declarat recurs, în termen legal, împotriva deciziei nr. 81/2010

pronunțată de instanța de apel în cauză, solicitând, în principal, casarea deciziei

cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize

tehnice maritime, iar în subsidiar, schimbarea în tot a deciziei atacate, în sensul

respingerii cererii de chemare în judecată și admiterii cererii reconvenționale.

Recurenta și-a întemeiat criticile formulate pe

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

în dezvoltarea cărora a susținut, în sinteză, următoarele:

7.1. Motivarea soluției adoptate de instanța de apel,

în opinia recurentei este superficială și incompletă în condițiile în care

admiterea cererii de chemare în judecată se bazează exclusiv pe argumentația

intimatei, iar respingerea cererii reconvenționale, a cererii de chemare în

garanție și a cererii de probatorii este nemotivată.

Or, susține recurenta, în absența raționamentului

instanței controlul judiciar este aproape imposibil de realizat controlul

judiciar, ceea ce impune casarea hotărârii.

7.2. Sub aspectul aplicării greșite a legii de către

instanța de apel recurenta susține că pretențiile intimatei, respectiv debitul

reprezentând operațiunile de reparații la nava S. s-a stins prin compensare, ca

urmare a novației prin schimbarea de debitor intervenită între SC S.S. & T.

SRL și SC C. SA, intenția părților cu privire la această modalitate de stingere

a obligației fiind dovedite cu convenția din 17 august 2004 și contractul de

distribuție din 31 august 2004.

Potrivit recurentei, instanța de apel nu dă eficiență

acestui acord de voință al părților, încălcând dispozițiile art. 942, art. 977,

art. 982 și art. 1131 C. civ.

Cu privire la dobânda legală la care a fost obligată,

recurenta arată că în măsura în care nu se face vinovată de întârzierea la

plata debitului urmare novației consimțite , nu datorează nici dobânda legală.

7.3. Referitor la soluționarea cererii

reconvenționale recurenta invocă încălcarea celor convenite prin minuta

încheiată la 27 iulie 2003, cu valoare de act adițional la contractul inițial,

prin care părțile au stabilit cuantumul penalităților în caz de neexecutare,

convenție care reprezintă legea părților fiind obligatorie. Sub acest aspect,

recurenta susține că instanța a analizat greșit între materialul probator cu

privire la culpa sa în îndeplinirea propriilor obligații .

7.4. Cu privire la cererea de probatoriu formulată în

apel, recurenta invoca încălcarea art. 169 și art. 201

1

-214 C. proc.

civ., cu referire la respingerea probei cu expertiză tehnică maritimă, în mod nejustificat,

deși reprezenta singura probă în măsură să susțină apărările sale.

Intimata-reclamantă a depus la data de 7 martie 2011

întâmpinare la recursul promovat de pârâtă prin care a solicitat respingerea ca

nefondate a criticilor formulate.

8.1. Înalta Curte verificând legalitatea deciziei

atacate în raport de motivele invocate, astfel cum au fost argumentate constată

următoarele:

Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7

C. proc. civ. referitor la insuficiența și inconsistența motivării deciziei

atacate, se vădește nefondat.

Instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 295

C. proc. civ. a procedat la o rejudecare a cauzei în limitele cererii de apel,

atât în ce privește acțiunea principală cât și cererea reconvențională,

răspunzând, printr-o motivare concretă argumentelor pârâtei referitoare la existența

novației ca modalitate de stingere a obligației de plată a diferenței de preț

al cărui cuantum a fost recunoscut și necontestat prin convenția din 17 august

2004.

Și pretențiile pârâtei, ce au făcut obiectul cererii

reconvenționale, respectiv plata unor penalități de întârziere, au fost

reexaminate efectiv, considerentele deciziei pe aspectele analizate fiind clare

și explicite cu referire la probatoriu pe care se fundamentează și la

dispozițiile legale invocate de pârâtă în susținerea apărărilor sale.

Altfel spus, instanța de apel, deși menține ca legală

și temeinică sentința fondului, reanalizează în considerentele deciziei toate

susținerile și apărările pârâtei, cu o motivare care respectă întrutotul

exigențele impuse de art. 261 C. proc. civ.

8.3. Cu privire la motivul de nelegalitate vizând aplicarea

greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta susține sub un prim

aspect că obligația de plată a diferenței de preț a fost stinsă, prin dare în

plata, compensare și novație prin schimbare de debitor, în baza convenției din

17 august 2004, și prin urmare obligația sa de plată a diferenței de 253.059 dolari

SUA nu mai subzistă.

Preliminar examinării acestei critici, se impune a

sublinia că în codul nostru civil, sunt reglementate distinct, în capitolul

VIII din Cartea a III-a diferitele modul de stingere a obligațiilor, prin plată

(secțiunea I), novație (secțiunea a II-a ), compensație (secțiunea a IV-a)

ipoteze care au în vedere o primă categorie de stingere a obligațiilor respectiv

situația în care creditorul a primit satisfacție sub o formă sau alta.

În accepțiunea juridică a fiecărui mod de stingere a

obligațiilor, faptul material care definește conținutul său este explicitat și

nuanțat chiar dacă efectele produse sunt aceleași, respectiv stingerea

obligației.

În cauză, atât prima instanță, cât și instanța de

apel analizează condițiile operării modalităților de stingere a obligației de

plată invocate prin raportare la convenția din 17 august 2004, raționamentul

logico juridic expus fiind corect.

Darea în plată este, după cum o indică și numele său,

un înlocuitor al plății, cu consecința eliberării debitorului, care îi dă

creditorului cu consimțământul acestuia, un alt lucru decât cel care era

datorat, ceea ce în cauză nu se confirmă.

Chiar dacă am analiza darea în plată ca o veritabilă

novație prin schimbare de obiect, potrivit unor opinii din doctrină, odată

prezent acest mod de stingere a obligației și îndeplinite condițiile pentru a

stinge în fapt obligația, nu se poate considera că obligația subzistă, urmare

asimilării cu novația obiectivă, idee pe care încearcă să o acrediteze

recurenta, fără însă să își dezvolte argumentele contrare raționamentului expus

de instanțe.

În ceea ce privește novația prin schimbarea de

debitor dispozițiile art. 1128 și art. 1130 C. civ. impun două condiții

esențiale, voința de a nova să rezulte în mod evident din act, iar vechiul

debitor să fie descărcat de creditor condiții care nu rezultă din convenția

părților și conduita lor ulterioară.

În sfârșit cu privire la compensație, la care, de

altfel, părțile se referă expres în convenția din 17 august 2004, acordul lor

vizează în realitate compensarea unei datorii exigibile a pârâtei, respectiv

diferența de preț, cu o datorie eventuală a creditorului față de debitorul său,

în măsura în care va achiziționa produse de la SC C. SA.

Caracterul eventual al acestei datorii rezidă și din

faptul că la data de 17 august 2004, contractul de distribuție nu era încheiat.

Cum eventualitatea contractării acestei datorii nu s-a realizat, contractul de

distribuție nefiind pus în operă, compensarea nu poate funcționa, iar

creditoarea este în drept să-și urmărească debitorul în virtutea creanței sale

exigibile.

Faptul că părțile au convenit în vederea acestei

compensări , un termen maxim de șase luni de la data încheierii convenției (17

august 2004), termen înăuntrul căruia obligația eventuală a creditorului nu s-a

materializat, confirmă intenția părților, de a apela la acest mod de stingere a

obligațiilor numai în ipoteza în care, într-un termen limitat, eventualitatea nașterii

unei creanțe față de debitor s-a realizat, cu alte cuvinte, dreptul său

eventual de creanță s-a transformat în drept pur și simplu.

Așa fiind, Curtea constată că dezlegarea dată de

instanța de apel cu privire la inoperarea modurilor de stingere a obligației de

plată a pârâtei, nu este susceptibilă de critică din perspectiva dispozițiilor

legale pretins încălcate.

Pe cale de consecință, întârzierea în plata debitului,

reprezentând restul de preț neachitat, impune și admiterea cererii de obligare

la plata dobânzii legale comerciale potrivit dispozițiilor art. 43-46 C. com.

și art. 3 alin. (1), (2) și (4) din O.G. nr. 9/2000.

8.4. Cu privire la soluția adoptată de prima instanță

și menținută în apel pe cererea reconvențională, recurenta susține că au fost încălcate

dispozițiile art. 969 și art. 970 C. civ. în condițiile în care părțile prin

acordul lor de voință au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit

de beneficiara lucrărilor ca urmare a nerespectării termenului de finalizare.

Critica recurentei nu poate fi primită, în raport de

circumstanțele de fapt ale cauzei care relevă culpă beneficiarei lucrărilor în

întârzierea finalizării acestora prin neîndeplinirea propriilor obligații

esențiale pentru derularea și finalizarea reparațiilor .

În alte cuvinte, deși clauza înscrisă de părți, prin

acordul lor de voință necontestat, în minuta încheiată la 27 iulie 2003, are

valoarea unei clauze penale pentru întârzierea în executare, în sensul art. 1069

C. civ., efectele unei astfel de clauze au fost înlăturate urmare culpei

beneficiarului în îndeplinirea propriilor obligații, culpă care a determinat

imposibilitatea finalizării lucrărilor la termen de către prestator și care a

fost statuată de prima instanță și confirmată în apel în cadrul analizei

interdependenței obligațiilor reciproce asumate de părți.

8.5. În sfârșit, referitor la modul de soluționare, a

cererii de probatorii formulate în fața instanței de apel, respectiv a cererii

privind încuviințarea unei expertize tehnică maritimă, solicitate de recurenta

pârâtă în dovedirea cererii reconvenționale, susținerile recurentei nu relevă

nicio încălcare a dispozițiilor legale procedurale aplicabile , art. 169 și art.

201-214 C. proc. civ.

Instanța de apel a respins motivat proba cu expertiză

tehnică, apreciind că obiectivele propuse nu sunt utile soluționării cauzei,

potrivit celor consemnate în încheierea de ședință din data de 4 octombrie

2010.

Argumentele părților cu privire la pertinența unei

astfel de probe au făcut obiectul unor dezbateri ample, consemnate în

încheierile din data de 8 septembrie 2010 și respectiv 4 octombrie 2010, când

instanța de apel s-a pronunțat, apreciind că proba nu este utilă.

Prin urmare, recurenta nu poate susține cu temei că

cererea sa privind încuviințarea probei nu a fost ascultată și analizată de instanța

de apel cu respectarea dispozițiilor art. 169 C. proc. civ.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte

constatând că motivele de nelegalitate invocate de recurenta nu subzistă, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca

nefondat, și va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenții la plata

cheltuielilor de judecată suportate de intimată în această fază procesuală,

reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S.S.

& T. SRL CONSTANȚA împotriva deciziei comerciale nr. 81 din 11 octombrie

2010 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială.

Obligă recurenta SC S.S. & T. SRL CONSTANȚA la

plata sumei de 5000 lei, cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC M.T.C.G.M.

SRL BUCUREȘTI.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2011.