ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3488/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la această instanță sub nr. 884/42 din 15 octombrie 2009, reclamanta A.N.A.R. – D.A.B. Ialomița, a solicitat anularea pozițiilor nr. 26, 27, 28 și 29 din Anexa nr. 10 a H.G. nr. 1349/2001 privind atestarea domeniului public al județului Călărași.

În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat că prin adresa nr. 1319 din 6 iulie 2009 a Primăriei Căscioarele, li s-a comunicat că la pozițiile 26, 27, 28 și 29 din Anexa 10 a H.G. nr. 1349/2001 privind atestarea domeniului public a județului Călărași, figurează lacuri care sunt în administrarea acestora, lacuri asupra cărora autoritățile locale au invocat un drept de proprietate, susținând faptul conform căruia, hotărârea de guvern le conferă dreptul de proprietate asupra acestora.

A mai arătat reclamanta că în baza hotărârii de guvern, autoritățile locale au inclus în domeniul public un bun de interes național încălcând astfel dispozițiile prohibitive ale alin. (3) din cadrul punctului III al anexei Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia precum și cele ale Legii Apelor nr. 107/1996.

Lacurile în litigiu figurează în inventarul patrimoniului public al statului și se află în administrarea A.N.A.R., D.A.B. Ialomița, fiind cuprinse în anexa 12 a H.G. nr. 1705/2006 și H.G. nr. 1437/2007, identificate în Atlasul Cadastral al Apelor din România, ediția 1992, aprobat prin O.M. nr. 399/1997 al M.A.P.P.M. formulat în deplină concordanță cu Legea Apelor nr. 107/1996, arată reclamanta.

De asemenea, aceasta a precizat că la emiterea hotărârii de guvern nu s-au respectat prevederile art. 7 și 8 din Legea nr. 213/1998 privind modul de constituire al dreptului de proprietate publică, dreptul său de administrare fiind conform legi speciale și a hotărârilor de guvern de atestare a inventarelor bunurilor din domeniu public.

În final, a învederat că a formulat plângere prealabilă în termenul legal conform art. 7 și următoarele din Legea nr. 554/2004, primind răspuns negativ la cererea sa.

Pârâtul G.R. a depus la dosar întâmpinare, invocând excepție tardivității acțiunii și precizând că hotărârea a cărei anulare a fost solicitată a fost publicată în M. Of. la data de 26 august 2002, instanța de contencios a fost sesizată în data de 12 octombrie 2009, deci cu depășirea termenului stabilit cu caracter imperativ de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 244 din 30 noiembrie 2009, a admis excepția tardivității invocată de G.R. și a respins acțiunea A.N.A.R. – D.A.B. Ialomița, ca tardiv formulată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în raport cu dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 cel interesat are posibilitatea introducerii acțiunii în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului (data luării la cunoștință).

Or, în cazul de față, reclamanta s-a adresat cu plângere prealabilă după aproximativ 7 ani de la data publicării actului administrativ în discuție, iar acțiunea a fost formulată de asemenea, după aproximativ 7 ani, lăsând să treacă un timp îndelungat de la emiterea hotărârii de guvern, privind atestarea domeniului public al județului Călărași.

Împotriva sentinței civile nr. 244 din 30 noiembrie 2009 a declarat recurs reclamantul criticând-o, ca nelegală și netemeinică, invocând dispozițiile art. 304 alin. (7), (8) și (9) C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă a susținut, în esență, că obiectivul acțiunii îl reprezintă anularea pozițiilor nr. 26, 27, 28 și 29 din anexa nr. 10 din H.G. nr. 1349/2001 privind atestarea domeniului public al județului Călărași, poziții care reprezintă lacuri aflate în administrația sa.

A arătat recurenta reclamanta că instanța de fond a apreciat în mod greșit și fără a analiza temeiurile de drept ale acțiunii, faptul că acțiunea a fost promovată în termenul legal de la data comunicării, respectiv data la care Primăria Căscioarele, prin adresa nr. 1319 din 6 iulie 2009, i-a adus la cunoștință faptul că la poziția 26, 27, 28 și 29 din anexa 10 a H.G. nr. 1349/2001 figurează lacuri și bălți care sunt în administrarea A.N.A.R. Buzău.

A mai susținut că bunurile în litigiu sunt înregistrate în H.G. nr. 1705/2006 anexa 12 și H.G. nr. 1437/2007 în administrarea A.R. – D.A.B. Ialomița.

Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu dispozițiile legale aplicabile și criticile formulate, constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea înregistrată, la data de 12 octombrie 2009, pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta A.N.A.R. – D.A.B. a solicitat instanței să dispună anularea H.G. nr. 1349/2001 anexa 10 pozițiile 26, 27, 28 și 29.

Atât din conținutul acțiunii, cât și din corespondența anexată, rezultă fără echivoc că data la care reclamanta a luat efectiv la cunoștință de actul constatat este data de 6 iulie 2009 când prin adresa nr. 1319 Primăria Comunei Căscioarele i-a adus la cunoștință faptul că la pozițiile sus menționate figurează lacuri care se află în proprietatea comunei, conform H.G. nr. 1349/2004.

Într-adevăr (M. Of. nr. 630/26.08.2002) a fost publicată H.G. nr. 1349/2001, respectiv articolul unic, cu următorul conținut: „Se atestă apartenența la domeniul public al județului Călărași, precum și cel al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Călărași a bunurilor cu prinse în anexele nr. 1-54 care fac parte integrantă din prezenta hotărârea” cu mențiunea că „Anexele nr. 1-54 se publică ulterior”.

Anexele la H.G. nr. 1349/2001 au fost publicate (M. Of. nr. 630 bis/26.08.2002), însă este cunoscută practica publicației oficiale a S.R. de a publica anexele la astfel de hotărâri ale Guvernului în număr redus de exemplare și la solicitarea persoanelor interesate.

Reclamanta are calitatea de terț față de actul administrativ, situație în care noțiunea de comunicare pentru obligativitate și opozabilitate a unui act administrativ normativ trebuie analizată în funcție de segmentul căruia îi este adresată pentru a aprecia dacă modalitatea de publicare poate fi asimilată noțiunii de comunicare.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificat prin art. I pct. 16 din Legea nr. 262/2007, „pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz”.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond avea posibilitatea de a aprecia cu privire la exercitarea dreptului la acțiune în termenul de decădere prevăzut de lege în raport cu data la care recurenta - reclamantă a luat efectiv cunoștință de conținutul actelor contestate, potrivit celor reținute mai sus.

În această apreciere, Curtea are în vedere principiul bunei administrări a justiției și dreptul la un proces echitabil în lumina dispozițiilor C.E.D.O. și a jurisprudenței C.E.D.O., cu referire, mutatis mutandis, la Hotărârea C.E.D.O. din 8 decembrie 1983, în cauza A. contra Germaniei, așa cum reține și doctrina în materie.

Astfel, Înalta Curte reține că termenele prevăzute de lege [(art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în forma inițială și în forma modificată prin Legea nr. 262/2007)] pentru exercitarea acțiunii nu trebuie să fie interpretate și aplicate de o asemenea manieră încât să împiedice pe justițiabil să-și exercite drepturile și să beneficieze de soluționarea în fond a cererii sale.

Aceasta, întrucât interpretarea și aplicarea pur formală și extrem de riguroasă și exigentă a unei dispoziții procedurale, poate fi de natură să împiedice examinarea pe fond a unei cereri în justiție, în condițiile în care „dreptul la promovarea unei căi de atac are a fi exercitat din momentul în care cei interesați pot cunoaște efectiv deciziile … care le impun anumite obligații sau care ar fi de natură să le atingă interesele lor legitime”.

În consecință, modul în care instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în pofida modificările aduse acestui text prin Legea nr. 262/2007, are drept consecință privarea recurentei - reclamante de punerea în valoare a dreptului său la un tribunal, ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 6 parag.1 din C.E.D.O.

De altfel, chiar și anterior modificării dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin Legea nr. 262/2007, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost în același sens cu privire la modalitatea de calcul al termenului în care poate fi introdusă acțiunea în cazul anexelor la hotărâri ale Guvernului publicate în numere bis ale M. Of.

În raport cu cele mai sus reținute, Curtea apreciază că soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică, motiv pentru care, față de dispozițiile art. 312 alin. (1) - (3) și art. 313 C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.N.A.R. – D.A.B. Ialomița împotriva sentinței civile nr. 244 din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2010.