ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 04.02.2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 423/2011

HOTĂRÂRE
04.02.2011
CAMERĂ
penal
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 423/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 181 din

6 octombrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu

minori, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul T.A. împotriva rezoluției

nr. 52/P/2010 din 23 martie 2010, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova,

confirmată prin rezoluția procurorului general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Craiova din 16 aprilie 2010, dată în dosarul nr. 483/II/2/2010

privind pe intimatele A.P. și M.C. – magistrați judecători în cadrul

Tribunalului Dolj.

A menținut rezoluția atacată, ca

legală și temeinică.

A obligat petentul la cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut următoarele:

În cauză, petiționarul

menționează în plângerea penală formulată, în dosarul aflat pe rolul

Tribunalului Dolj, secția comercială, în care acesta are calitatea de

reclamant, fără a menționa eventualele abuzuri comise de către magistrați și

așa cum rezultă din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat

existența unor indicii din care să rezulte că cei doi magistrați și-ar fi

îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu, urmărind cu rea credință

vătămarea intereselor legale ale petentului.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs petiționarul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Examinând legalitatea și

temeinicia hotărârii recurate, Înalta Curte reține că recursul este nefondat

pentru considerentele ce urmează:

La data de 19 ianuarie 2010,

persoana vătămată T.A. a formulat plângere penală la procuror, împotriva magistraților

judecători A.P. și M.C., menționând dosarul nr. 4240/63/2006 aflat pe rolul

Tribunalului Dolj, secția comercială, în care aceasta are calitatea de

reclamant, fără a preciza, în concret, faptele pretins a fi comise de aceștia.

Prin rezoluția din 23 martie

2010, dată în dosarul nr. 52/P/2010 s-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de magistrații judecători A.P. și M.C. pentru infracțiunea de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen.

În motivarea acestei rezoluții

s-a reținut că din actele premergătoare efectuate în cauză nu rezultă în niciun

mod existența unor fapte sau acte de abuz în serviciu pretins ca fiind comise de

magistrați.

Împotriva rezoluției mai sus

menționate, petiționarul a formulat plângere la procurorul ierarhic superior,

care prin rezoluția din 16 aprilie 2010 dată în dosarul nr. 483/II/2/2010 a

dispus respingerea plângerii petentului ca neîntemeiată, confirmând rezoluția nr.

Împotriva celor două rezoluții,

așa cum s-a arătat, petiționarul a formulat plângere la instanță în temeiul

art. 278

1

sentinței penale pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru

cauze cu minori.

Examinând sentința recurată,

Curtea constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 246 C. pen.,

constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

fapta funcționarului public, care în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu,

cu știință nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin

aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

În ceea ce privește activitatea magistraților,

atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt

investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord

cu principiile dreptului substanțial și ale acelui procedural.

Eventualele erori

apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o

exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele

putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în

fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor.

În acest context nemulțumirile

părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei,

trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege,

neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea

unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat

cauza.

Instanțele judecătorești ca și

parchetele de pe lângă acestea sunt suverane în a aprecia atât probatoriul

administrat în cauză, cât și textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea

pe care o consideră corespunzătoare, iar soluțiile pronunțate de acestea nu

echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin, potrivit legii

magistraților și, prin urmare nu pot conduce, prin ele însele, la reținerea

unei infracțiuni de abuz în serviciu.

Răspunderea penală a

magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea analizată,

numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea credință,

adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau

acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În speță, petiționarul a formulat

plângere penală împotriva magistraților care au soluționat o cauză de natură comercială,

fără a preciza în concret, faptele pretins a fi comise de aceștia.

În mod corect s-a reținut

atât de procurorul care a instrumentat plângerea, cât și de către procurorul

ierarhic superior acestuia că activitatea celor doi magistrați nu se

circumscrie infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen.,

întrucât fapta reclamată de petiționar nu există.

Constatându-se, de

asemenea, că și soluția instanței de fond investită cu soluționarea plângerii

împotriva soluției procurorului este legală și temeinică, recursul de față este

nefondat și urmează a fi respins cu obligarea recurentului petiționar la plata

cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul T.A. împotriva sentinței penale nr. 181 din 6 octombrie 2010 a

Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă

recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4

februarie 2011.

Sursă