ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 168/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 168/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra contestației în anulare de față:
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului,
constată următoarele:
Prin sentința nr. 58 din 18 ianuarie 2006, Tribunalul
Comercial Cluj a respins acțiunea reclamantei SC C.F.I. SA BUCUREȘTI, prin care
a solicitat obligarea pârâtei B.C.R. SA BUCUREȘTI, la plata unor despăgubiri în
sumă de 6.557.404 dolari SUA, echivalent în lei, ca urmare a plății cu
întârziere a sumelor datorate în temeiul sentinței nr. 4205/1999 a Tribunalului
București.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a
reținut că, pretențiile deduse judecății izvorăsc dintr-un litigiu purtat de
reclamantă cu B. SA, ce a fuzionat prin absorbție cu pârâta și pentru care este
răspunzătoare A.V.A.S. conform dispozițiilor art. 15 din O.U.G. nr. 18/2004,
modificată prin O.U.G. nr. 85/2004.
Prin decizia nr. 94 din 19 iunie 2006, Curtea de Apel
Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul
reclamantei și cererea de intervenție accesorie formulată de H.G., a desființat
sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
In argumentarea soluției pronunțate, instanța de
control judiciar a reținut, în raport de obiectul cererii de chemare în
judecată și de temeiul de drept invocat de reclamantă, că prezentul litigiu
decurge din executarea necorespunzătoare a unor obligații ce incumbau pârâtei
B.C.R., așa încât dispozițiile art.15 din O.U.G. nr. 18/2004 nu sunt incidente
în cauză, reclamanta invocând răspunderea delictuală a pârâtei și nu repararea
vreunui prejudiciu rezultat din raporturile avute cu B. SA.
Prin decizia nr. 561 din 11 februarie 2010, Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a respins ca nefondat recursul
pârâtei B.C.R. SA BUCUREȘTI, reținând în esență că, obiectul litigiului îl
constituie cererea reclamantei SC C.F.I. SA BUCUREȘTI, în favoarea căreia a
intervenit în apel H.G., prin care a solicitat obligarea BCR SA la plata unor
despăgubiri în sumă de 6.557.404 dolari SUA, echivalent în lei la data plății
pentru prejudiciul cauzat ca urmare a plății cu întârziere a sumelor stabilite
prin sentința nr. 4205/1999 a Tribunalului București, respectiv a creanței de
11,6 milioane dolari SUA, achitată în iunie 2001. S-a mai reținut că
întârzierea pârâtei în achitarea acestei sume a determinat-o pe reclamantă să
nu fie în măsură a-și executa obligații de plată pe care le avea față de
A.V.A.S. BUCUREȘTI, în temeiul sentințelor civile nr. 13/2002 și nr. 15/2002
ale Curții de Apel București, respectiv Curții de Apel Brașov și care astfel,
i-a pretins sume suplimentare.
S-a constatat că soluția instanței de apel este
corectă, având în vedere că litigiul are ca obiect angajarea răspunderii civile
a pârâtei pentru fapta proprie, respectiv pentru acoperirea prejudiciului creat
prin întârzierea în executarea unei plăți și pentru acoperirea prejudiciului
creat reclamantei prin întârzierea în onorarea obligațiilor la termen față de
terți. S-a mai reținut că în litigiul de față, pretențiile reclamantei nu
izvorăsc din activitatea B.-ului, ci vizează acoperirea unui pretins prejudiciu
creat prin fapta proprie a pârâtei, ulterior radierii băncii cu care ea a
fuzionat prin absorbție.
Prin cererea înregistrată la data de 1 septembrie
2010, a formulat contestație în anulare, contestatoarea B.C.R. SA BUCUREȘTI,
pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc.
civ.
În argumentarea motivului prevăzut de dispozițiile
legale sus menționate, s-a susținut că prin sentința nr. 1335 din 26 martie
2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a comercială, s-a dispus
deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva debitoarei SC C.F.I. SA
BUCUREȘTI, astfel încât după data deschiderii procedurii insolvenței,
exercitarea drepturilor procesuale se face exclusiv de către practicianul în
insolvență.
A mai susținut contestatoarea că, partea care a avut
interes să participe în litigiu, respectiv administratorul judiciar al SC
C.F.I. SA BUCUREȘTI, nu a fost introdus în cauză în etapa recursului întrucât
nu a existat nicio cerere în acest sens, motiv pentru care solicită admiterea
contestației în anulare, anularea deciziei contestate, admiterea recursului
declarat împotriva deciziei nr. 94 din 19 iunie 2006 pronunțată de Curtea de
Apel Cluj și respingerea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței
primei instanțe.
Examinând motivele contestației în anulare, în raport
de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte retine
următoarele:
Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,
hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când
procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost
îndeplinită potrivit cerințelor legale.
În acest sens, neregularitatea actelor de procedură,
implicit a celor privind citarea părților, este sancționată cu nulitatea
relativă, potrivit art. 108 C. proc. civ., iar nelegala citare a părții conduce
la nulitatea actului procedural numai dacă prin aceasta i s-a produs o vătămare
care nu poate fi înlăturată altfel, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte
constată că susținerile contestatoarei sunt nefondate, având în vedere că
pentru a exista motiv de contestație în anulare, este necesar ca procedura de
chemare pentru termenul când a avut loc judecata pricinii să nu fi fost legal
îndeplinită față de partea care înțelege să declare această cale extraordinară
de atac, având în vedere că sancțiunea pentru nerespectarea dispozițiilor
referitoare la procedura de citare este nulitatea relativă, nulitate ce poate
fi invocată numai de partea lezată. în speță, contestatoarea nu invocă însă o
astfel de neregularitate procedurală în ceea ce o privește, ci raportat la
intimata SC C.F.I. SA BUCUREȘTI, or așa cum s-a arătat anterior, contestatoarea
nu are abilitatea procesuală de a formula contestație în anulare pentru
neîndeplinirea procedurii de citare a unei alte părți din cauză.
Mai mult decât atât, este de observat că, deși
hotărârea prin care s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței
față de intimata SC C.F.I. SA BUCUREȘTI,'a fost pronunțată la data de 6 martie
2009, cu mult anterior soluționării recursului, contestatoarea nu a învederat
acest aspect instanței de recurs și nici nu a invocat pe parcursul soluționării
recursului, vreo neregulă procedurală în ceea ce privește procedura de citare
sau calitatea reprezentantului intimatei, prezent în instanță. Așa fiind, având
în vedere atitudinea procesuală a contestatoarei, nu poate fi reținută
incidența dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit
cărora hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, numai
dacă motivele limitativ prevăzute de textul legal, nu au putut fi invocate pe
calea apelului sau recursului.
Așa fiind, pentru considerentele mai sus înfățișate,
Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea
B.C.R. SA BUCUREȘTI.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea
B.C.R. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 561 din 11 februarie 2010 pronunțată
de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie
2011.