ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 583/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 3099 din 11 august 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea de suspendare a Ordinului nr. 206 din 7 iulie 2009 emis de Procurorul Șef al Direcției Naționale Anticorupție, cerere formulată de reclamanții H.G.M., I.L.N., D.S.T. și H.M.C. dispunându-se suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin Ordinul nr. 206 din 07 iulie 2009 emis de Procurorul Șef al Direcției Naționale Anticorupție s-a dispus că, începând cu data de 1 iunie 2009, se suspendă aplicarea Ordinului nr. 83 din 9 martie 2009 al Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție prin care s-a acordat sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la indemnizația de încadrare brută, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

Instanța de fond a constatat că aspectele care fundamentează ideea unei îndoieli serioase în privința legalității actului sunt legate de contradicția acestuia cu dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, cu modificările și completările ulterioare, a căror aplicabilitate în cauză a fost recunoscută prin Decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și cu Ordinul nr. 526 din 03 martie 3009 emis de Procurorul General al Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a apreciat că dispoziția privind suspendarea efectelor unei hotărâri judecătorești irevocabile este de natură să creeze îndoieli serioase asupra legalității actului administrativ, în condițiile în care efectele unei atare hotărâri nu pot fi suspendate nici chiar printr-un act cu caracter normativ, indiferent de forța juridică a acestuia.

În ceea ce privește condiția „pagubei iminente”, instanța de fond a reținut că aceasta este îndeplinită, deoarece ordinul produce reclamanților un prejudiciu material concret încă de la emiterea acestuia, constând în diminuarea indemnizațiilor reclamantelor în mod substanțial. Mai mult, a reținut prima instanță, se încalcă principiile de bază în materia salarizării magistraților enunțate de art. 6.1 din Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Direcția Națională Anticorupție, prin Procuror Șef D.M.M., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, opinând că prima instanță a reținut în mod greșit că în cauză s-ar fi făcut dovada existenței celor două condiții prevăzute de art. 2 lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004, referitoare la “cazul bine justificat” și „paguba iminentă”.

A susținut recurenta că în speță nu a fost vorba niciodată de plata sporului de 50% ca drept salarial actual, așa cum este reglementat în art. 74 din Legea nr. 303/2004, ci ca drept restant, recunoscut prin hotărâri judecătorești executorii și prin Decizia nr. XXI din 10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Plata acestui drept, mai arată recurenta, a fost suspendată prin O.U.G. nr. 71/2009, situație în care a fost emis Ordinul nr. 206 din 07 iulie 2009, prin care s-a suspendat aplicarea Ordinului nr. 83 din 09 martie 2009 prin care s-a dispus plata sporului în speță. A mai opinat recurenta că în mod greșit a fost invocat principiul neretroactivității, în condițiile în care se analizează un ordin, act administrativ care poate fi revocat sau suspendat printr-un alt act administrativ, de organul emitent, potrivit principiului simetriei juridice.

În plus, retroactivitatea ordinului contestat se referă la o amânare temporară a producerii efectelor juridice a ordinului pe care îl suspendă și nu la atingerea retroactivă a unui drept. Apreciază recurenta că măsura în speță a fost luată în deplină legalitate, întrucât ordonatorii nu sunt îndreptățiți să formuleze obiecții cu privire la aplicabilitatea prevederilor legale, de strictă incidență, ori a aprecia asupra modalității în care actul normativ este în acord cu prevederile constituționale. În ce privește cea de-a doua condiție prevăzută de textul de lege, recurenta a apreciat că prima instanță a reținut în mod greșit că aceasta “paguba iminentă” constă în scăderea drepturilor salariale cuvenite reclamanților, în condițiile legii, întrucât sumele de bani nu reprezintă un drept legal actual, ci un drept salarial restant.

S-a solicitat de asemenea suspendarea executării sentinței atacate până la soluționarea recursului, motivat de împrejurarea că executarea sentinței ar putea conduce la diminuarea bugetului instituției și la imposibilitatea asigurării pe viitor a plății drepturilor salariale prevăzute de actele normative în vigoare. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare: Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Condiția existenței cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediată și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a se analiza, pe fond conținutul actului administrativ.

În speță, Înalta Curte apreciază că, după cum în mod corect a reținut prima instanță, ordinul a cărui suspendare se solicită contravine dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, cu modificările și completările ulterioare, cât și Ordinului nr. 526 din 03 martie 3009 emis de Procurorul General al Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte apreciază de asemenea că există indicii în sensul că recurenta a încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. În acest sens, se cuvine a preciza faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații existente înainte de momentul emiterii actului.

Trebuie arătat faptul că interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte. În altă ordine de idei, o altă aparență de nelegalitate o constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială. Cu alte cuvinte, în raport de acest text normativ, plata salariilor nu poate fi diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale.

A două condiție impusă de art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente prin punerea în executare a actului administrativ. Pe de altă parte, prezumția de legalitate a unui act administrativ este dată și de modul în care autoritatea publică emitentă înțelege să își desfășoare activitatea de administrație în regim de putere publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate care se reflectă în actele emise și care trebuie să denote stabilitate și continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale. Or, prin faptul că la trei luni de zile de la emiterea Ordinului nr. 83 din 9 martie 2009 de către Procurorul Șef al Direcției Naționale Anticorupție prin care s-a inclus în indemnizația procurorilor și personalului de specialitate juridică din cadrul DNA sporul de 50%, aceeași autoritate emite un ordin de suspendare a primului în temeiul unei adrese, nu se mai poate vorbi de o prezumție de legalitate irefragabilă.

Iminența pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activității sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează. Astfel cum a reținut și instanța de fond, această condiție este îndeplinită în speță, având în vedere că o consecință imediată a punerii în executare a ordinului atacat ar conduce la diminuarea indemnizațiilor reclamanților în mod substanțial. În ceea ce privește cererea de suspendare a executării sentinței atacate cu recurs, Înalta Curte constată că aceasta este lipsită de interes, având în vedere soluționarea recursului la primul termen de judecată, sentința instanței de fond devenind astfel irevocabilă.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței nr. 3099 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 februarie 2010.