ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 974/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel Craiova, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 264 din 30 iunie 2009, a admis cererea formulată de reclamanta SC E. SA, în contradictoriu cu A.N.A.F. – D.R.A.O.V. Craiova

și A.N.V., dispunând suspendarea executării raportului de inspecție parțială

încheiat la 8 mai 2009 și a deciziei de impunere nr. 27 din 12 mai 2009, emise

de D.R.A.O.V. Craiova, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin aceste acte fiscale au fost

stabilite în sarcina societății reclamante obligații fiscale suplimentare în

sumă totală de 3.774.083, cu titlu de accize și 1849831 lei majorări de

întârziere, iar în justificarea cererii de suspendare s-a invocat nelegalitatea

lor, motivat de faptul că societatea se încadrează la dispozițiile art. 175 alin.

(4) C. fisc., pentru cocsul de petrol livrat, care poate fi suspus accizării

numai în cazul folosirii sau comercializării lui în calitate de combustibil

pentru încălzire sau pentru motor, precum și blocajul financiar și întreruperea

activității în cazul în care ar interveni o eventuală indisponibilizare a

costurilor sale.

Examinând această cerere, în

condițiile art. 215 C. proc. fisc. și art. 14 din Legea nr. 554/2004, prima instanță

a concluzionat că se impune suspendarea executării actelor în discuție,

apreciind că executarea propriu-zisă și efectivă a deciziei de impunere trebuie

să se realizeze numai după ce justiția s-a pronunțat și a reținut că sumele

reținute în actul fiscal sunt datorate.

S-a reținut că reclamanta a plătit cauțiunea

prevăzută de art. 215 C. proc. fisc., iar cele două condiții prevăzute de art. 14

din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă sunt

reciproc determinate, în sensul că pericolul producerii pagubei iminente

determină cazul bine justificat.

Instanța a constatat că împotriva

reclamantei a început executarea silită prin formularea cererii de înființare a

popririi asupra disponibilităților bănești pe care aceasta le are de primit de

la B.C.R., ceea ce creează posibilitatea producerii unui prejudiciu material

reclamantei, de natură a conduce la imposibilitatea continuării activității.

S-a apreciat că executarea actelor,

anterior desființării procedurii administrative și examinării de către instanță

a legalității și temeiniciei datoriei stabilite, constituie un motiv întemeiat

în adoptarea soluției de suspendare a executării actului fiscal contestat, din

această împrejurare derivând cazul bine justificat.

În privința iminenței pagubei, au

fost avute în vedere existența în derulare a unor contracte de leasing și de credit,

numărul mare de salariați  și eventuala imposibilitate de plată a plăților

compensatorii pentru 130 persoane disponibilizate, societatea aflându-se deja

într-un program de restructurare, precum și a salariilor pentru personalul

rămas.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs D.R.A.O.V. Craiova, în nume propriu, precum și în numele și

pentru A.N.V., solicitând modificarea ei în sensul respingerii cererii de

suspendare a executării actelor  administrative fiscale contestate, ca fiind neîntemeiată.

Au fost invocate motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-au

susținut, în esență, următoarele:

art. 261 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora avea obligația de a cerceta

cauza sub toate aspectele, prin prisma tuturor susținerilor și probelor

prezentate și, respectiv, administrate de părți, precum și pe aceea de „a

răspunde” în fapt și în drept tuturor susținerilor și argumentelor invocate de

acestea, pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

Din cuprinsul acestei hotărâri

rezultă că au fost avute în vedere numai susținerile reclamantei, judecătorul

fondului devenind un fel de avocat al reclamantei, a cărui principală

preocupare a constat în asigurarea unei „protecții provizorii” pentru aceasta,

fără a observa și gravitatea faptelor constatate și valoarea prejudiciului

provocat bugetului consolidat al statului.

încălcată prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ, în

speță nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004

pentru a se dispune suspendarea executării acestuia.

În opinia recurentei, condiția

cazului bine justificat nu se consideră a fi îndeplinită numai prin invocarea

unor argumente ce tind să demonstreze aparența de nelegalitate a actului

administrativ fiscal, sau prin aceea că procedura administrativă nu este

finalizată, cum a reținut prima instanță, impunându-se dovedirea efectivă a

unor împrejurări conexe regimului administrativ fiscal aplicabil acestuia.

Or, nici în cuprinsul hotărârii și

nici în cererea de chemare în judecată nu se probează existența unei îndoieli

puternice asupra prezumției de legalitate a actelor în discuție, în speță o astfel

de „îndoială” fiind creată și susținută artificial de societate.

Existența pagubei iminente nu poate

fi reținută numai prin raportare la simpla executare a actului, fiind necesar a

se verifica și condițiile în care aceasta este realizată, respectiv dacă au

fost respectate dispozițiile legale sub acest aspect, în caz contrar

ajungându-se în situația ca în majoritatea cazurilor de executare a unui act

administrativ fiscal să se concluzioneze că se produce o astfel de pagubă.

De asemenea, cuantumul însemnat al

sumei asupra căreia poartă actul administrativ fiscal nu constituie prin el

însuși un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14

din Legea nr. 554/2004.

În speță, susține recurenta, nu se

poate pune nici problema creării unei pagube semnificative, dificil de reparat,

raportat la cifra de afaceri a reclamantei și profitul realizat în ultimii 4

ani, iar celelalte aspecte circumscrise iminenței pagubei au fost nejustificat

reținute de instanță, nefiind probate în niciun fel.

Recursul este fondat.

Examinând actele dosarului,

hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor

legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reține

următoarele:

civ., invocat ca temei legal de către recurentă, nelegalitatea unei hotărâri

poate fi reținută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când conține motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind încălcat

astfel principiul general consacrat prin art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ.

În conformitate cu acest text de

lege, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților,

principiul astfel consacrat constituind o garanție pentru părți în fața eventualului

arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se asigură realizarea unui

real control judiciar.

Aceasta nu înseamnă însă că instanța

este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi

sistematizate în funcție de legătura lor logică, ori să interpreteze anumite

texte de lege doar în modalitatea solicitată, prevederile art. 304 pct. 7,

corelate cu cele ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunând doar

cerința ca hotărârile să fie motivate clar, convingător și pertinent.

În speță, motivarea hotărârii

atacate îndeplinește aceste cerințe, făcând posibilă exercitarea controlului

judiciar, astfel încât incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7

C. proc. civ., nu poate fi reținută.

însă cu aplicarea greșită a legii, în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în speță nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute

de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării

actelor administrative fiscale contestate.

Astfel, actul administrativ se

bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumțiile

autenticității și veridicității. De aici rezultă principiul executării din

oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuși titlu executoriu.

În considerarea acestor principii,

suspendarea executării actului administrativ constituie o situație de excepție,

putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 215 alin. (1) C. proc.

civ., introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă  executarea

actului administrativ fiscal.

Aceste dispoziții nu aduc atingere

dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului

administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,

astfel cum prevede același text de lege la alin. (2), o atare măsură putând fi

dispusă de instanță condiționat de depunerea unei cauțiuni.

În conformitate cu prevederile art. 14

din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei

pagube iminente, persoana vătămată poate să ceară instanței competente, în

condițiile procedurale expres prevăzute, să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral.

Cele două condiții de

admisibilitate-existența unui caz bine justificat și iminența unei pagube,

astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. t) și ș) din aceeași lege, se impune

a fi îndeplinite în mod cumulativ și, prin tonul lor restrictiv-imperativ,

denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului

administrativ, presupunând, așadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări

conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat.

Suspendarea executării actului

administrativ se circumscrie într-adevăr noțiunii de protecție provizorie a

drepturilor și intereselor particularilor până la momentul  cenzurării

legalității acestuia de către instanța competentă, consacrată prin mai multe

instrumente juridice internaționale, atât în sistemul Consiliului Europei, cât

și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

În sensul acestor instrumente

juridice, instanța, în calitatea sa de autoritate jurisdicțională chemată să

decidă măsura de protecție provizorie, trebuie să țină cont de ansamblul circumstanțelor

și intereselor prezente și să acorde asemenea măsuri numai atunci când executarea

actului administrativ este de natură a crea pagube grave, dificil de reparat și

când există un argument juridic aparent valabil privind nelegalitatea lui.

Legiuitorul intern, prin art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, a definit cazul bine justificat ținând

seama de aceste instrumente juridice europene, referindu-se, în concret, la

împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să

creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, cazul bine justificat

și iminența pagubei sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale

fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de parte;

acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de

legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența

producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus

evaluării.

Simpla împrejurarea că s-a început executarea

silită a actelor în discuție, prin formularea unei cereri de înființare a

popririi, reținută de judecătorul fondului, nu poate fi circumscrisă noțiunii

de caz bine justificat, întrucât nu constituie un argument valabil privind

nelegalitatea lor, în sensul instrumentelor juridice europene și nu este de

natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității acestora, astfel încât

prezumția de legalitate de care se bucură să fie înlăturată, în sensul

reglementării interne anterior arătate.

Ca atare, în speță, în raport de toate

circumstanțele concrete și interesele prezente, s-a reținut în mod greșit, prin

raportare doar la această împrejurare, îndeplinirea condiției cazului bine

justificat.

În aceste condiții, întrucât pentru

a se dispune suspendarea executării actului administrativ este necesară

îndeplinirea cumulativă a cerințelor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

nu se impune a mai fi analizate și aspectele circumscrise greșitei rețineri a

iminenței pagubei la care s-a făcut  referire prin cererea de recurs, întrucât chiar

îndeplinită fiind numai această cerință, o atare măsură nu ar putea fi dispusă.

Față de cele expuse, Înalta Curte de

Casație, în temeiul art. 312 alin. (3), corelat cu art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul și va modifica, în

tot, hotărârea atacată, în sensul respingerii cererii de suspendare a

executării actelor contestate, ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de D.R.A.O.V.

Craiova în nume propriu și pentru A.N.V. împotriva sentinței nr. 264 din 30

iunie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Modifică în tot sentința atacată în

sensul că respinge cererea de suspendare formulată de SC E. SA Slatina ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 februarie 2010.