ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 433/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17

martie 2010, reclamanta de SC R.E. SRL Craiova a solicitat ca în temeiul

dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 să se dispună

suspendarea executării deciziei de impunere nr. 155 din 29 ianuarie 2010 emisă

de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Dolj – Activitatea

de Inspecție Fiscală, până la pronunțarea instanței de fond.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că prin decizia contestată în procedură administrativă direcția pârâtă a

stabilit în mod nelegal obligații fiscale suplimentare în sumă de 591.731 lei,

reprezentând impozit pe profit , TVA și majorări de întârziere aferente.

Nelegalitatea acestei decizii a fost

invocată de reclamantă față de stabilirea greșită a bazei de calcul pentru

impozitul pe profit și TVA , arătându-se că prin executarea silită a debitelor astfel

determinate va fi grav prejudiciată activitatea societății.

Curtea de Apel Craiova, secția de

contencios administrativ și fiscal, a respins cererea ca neîntemeiată prin

sentința nr. 203 din 8 aprilie 2010, constatând că nu sunt îndeplinite

condițiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a considerat că nu

s-a dovedit existența unui caz bine justificat, în sensul prevăzut de art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, deoarece analiza susținerilor reclamantei

potrivit cărora , la emiterea deciziei de impunere, organul fiscal a formulat

interpretări juridice greșite și a aplicat necorespunzător condițiile fiscale,

nu se poate realiza decât la soluționarea fondului cauzei și nu cu ocazia

procedurii sumare prevăzută de lege pentru suspendarea actului administrativ.

Instanța de fond a considerat că nu

a fost îndeplinită nici condiția prevenirii unei pagube iminente, în raport de

amploarea măsurii dispuse de autoritatea pârâtă și de datele economice ale

contribuabilului.

În acest sens, s-a avut în vedere că,

notarea sechestrului asigurator în favoarea pârâtei prin încheierea nr. 3737

din 5 martie 2010 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Dolj reprezintă

numai o măsură asiguratorie și nu este un act de începere a executării silite.

Împotriva acestei sentințe, a

declarat recurs reclamanta și a solicitat modificarea hotărârii atacate, în

sensul admiterii cererii și suspendării executării deciziei de impunere nr. 155

din 29 ianuarie 2010 până la pronunțarea instanței de fond.

Recurenta a criticat concluzia

instanței de fond privind neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, pentru că nu s-ar fi dovedit existența cazului bine

justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente pentru a se putea

dispune suspendarea executării deciziei de impunere.

Referitor la condiția existenței

unui caz bine justificat, s-a arătat că în cauză sunt toate premisele pentru

conturarea unei puternice îndoieli asupra temeiniciei și legalității impunerii

făcute prin estimare, în lipsa unor probe certe privind determinarea bazei de

impunere stabilite suplimentar. În acest sens, s-a susținut că este cu atât mai

bine justificat cazul concret, cu cât prin decizia de impunere contestată se dă

prezumție de legalitate asimilării cumpărărilor făcute de terțe persoane (angajați

și administratori ai societății) pe baza legitimației de client cu achizițiile

făcute efectiv de societate.

Recurenta a indicat și împrejurările

care dovedesc pericolul producerii unei pagube iminente, prin consecințele grave

asupra patrimoniului societății, ca urmare a executării unui act administrativ

întocmit pe bază de estimări și analogii, fără existența unor înscrisuri doveditoare

și date certe.

Ca argument pentru justificarea

măsurii de suspendare solicitată a fost invocată și Recomandarea R 89/8 din 13

septembrie 1989 a Comitetului de miniștri din cadrul Consiliului Europei

privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304/1 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele

considerente:

Cererea recurentei de SC R.E. SRL

Craiova pentru suspendarea executării deciziei de impunere nr. 155 din 29

ianuarie 2010, întemeiată pe exercitarea recursului administrativ reglementat

de art. 7 din Legea nr. 554/2004, nu îndeplinește condițiile cumulative

prevăzute de art. 14 alin. (1) din aceeași lege și a fost corect respinsă de

instanța de fond prin hotărârea recurată.

Din motivarea cererii de chemare în

judecată și din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă existența unor cazuri bine

justificate pentru măsura provizorie solicitată de recurentă în perioada

soluționării plângerii prealabile depusă împotriva actului administrativ

întocmit de intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Dolj.

Apărările referitoare la

îndeplinirea acestei prime condiții legale au fost corect calificate de

instanța de fond ca fiind motive de nelegalitate, care nu pot fi examinate

decât pe fondul cauzei, în cadrul unei acțiuni în anulare a deciziei de

impunere nr. 155 din 29 ianuarie 2010.

În cadrul procedurii de soluționare a

cererii de suspendare a executării actului administrativ nu pot fi analizate pe

fond motivele de nelegalitate a actului, existând numai posibilitatea ca

instanța de fond să efectueze o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Respectând limitele investirii sale,

instanța de fond a procedat la o asemenea cercetare a considerentelor de drept

și de fapt invocate în cerere, precum și a înscrisurilor depuse la dosar,

constatând corect că, acestea nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ , astfel că nu există un caz bine

justificat în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr.

554/2004.

Măsura de suspendare a executării

actului administrativ nu a fost justificată de recurentă nici prin necesitatea

de a se preveni producerea unei pagube iminente, care semnifică un prejudiciu

material viitor și previzibil, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. ș)

din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a apreciat corect

că această condiție nu este îndeplinită în cauză, întrucât nu a început executarea

silită a actului administrativ contestat, iar plata obligațiilor fiscale

stabilite de organul de control nu este de natură să producă un prejudiciu

dificil sau imposibil de recuperat în ipoteza anulării actului, față de

patrimoniul și situația economică a societății recurente.

De altfel, chiar norma europeană cu

caracter de recomandare, invocată de recurentă ca argument pentru protecția

jurisdicțională provizorie în materie administrativă, se referă la prejudicii reparabile

doar cu dificultate.

În concluzie, Înalta Curte constată

că sunt neîntemeiate criticile aduse de recurentă și că, în urma unei

interpretări corecte a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

instanța de fond a apreciat corect că nu se impune suspendarea executării

deciziei de impunere nr. 155 din 29 ianuarie 2010.

Pe cale de consecință, nefiind motive

de casare sau de modificare a hotărârii atacate, în temeiul dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta

Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC R.E. SRL

Craiova, împotriva sentinței nr. 203 din 8 aprilie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26

ianuarie 2011.