ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2134/2010

Deliberând asupra

cauzei civile de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin contestația în anulare formulată la data

de 25 septembrie 2009, contestatorul W.R. a solicitat ca, în contradictoriu cu

intimații G.I., SC C.A. SA și SC A. SRL, să se dispună anularea Deciziei nr.

4769 din 08 aprilie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală în dosarul nr. 10774/3/2006.

În motivarea cererii

sale, contestatorul a arătat că, prin decizia atacată, instanța de recurs a

omis să cerceteze principalul motiv de recurs, cel prin care se imputa

instanțelor anterioare că au aplicat greșit legea atunci când au apreciat că nu

sunt întrunite condițiile vinovăției și legăturii de cauzalitate pentru

repararea prejudiciului.

Aplicarea greșită a

legii își are sursa în reținerea greșită a instanței de apel în sensul că

"grupul de persoane (printre care și contestatorul) a staționat lângă

parapetul drumului, pe partea carosabilă", respectiv că "grupul de

persoane se afla pe marginea drumului", iar nu în afara carosabilului. În

felul acesta, instanța de apel dorea să arate că grupul de persoane staționa pe

acostament, numai că în conformitate cu dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr.

195/2002 "acostamentul este reprezentat de fâșia laterală cuprinsă între

limita părții carosabile și marginea platformei drumului". Pe cale de

consecință, instanța de apel a considerat în mod greșit că acostamentul

("marginea drumului") este echivalentul părții carosabile a drumului,

ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărâri greșite.

Ignorând acest motiv

de recurs, potrivit căruia instanța de apel a luat o hotărâre cu aplicarea

greșită a legii - O.U.G. nr. 195/2002, respectiv omițând să se pronunțe asupra

lui, instanța de recurs a săvârșit neregularitatea prevăzută de dispozițiile

art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Intimații G.I. și SC

C.A. SA au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea

contestației în anulare ca nefondată, cu motivarea că instanța de recurs a

analizat motivul de recurs la care face referire contestatorul, argumentând

respingerea acestuia în considerentele hotărârii pronunțate.

La prezenta cauză a

fost atașat dosarul nr. 10774/3/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în care s-a pronunțat decizia atacată.

Contestația în

anulare nu este fondată.

Recunoscând părții

interesate dreptul de a formula contestație în anularea unei hotărâri date în

recurs, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare, art. 318 teza a II-a C. proc. civ. limitează exercițiul acestei

căi de retractare exclusiv la situația în care instanța de recurs nu a cercetat

și nu s-a pronunțat prin hotărârea pe care a dat-o asupra unuia dintre motivele

de modificare sau de casare cu care a fost legal învestită.

Numai o asemenea

omisiune, echivalând cu o judecată minus petita, justifică admiterea

contestației. Pentru că textul este de strictă interpretare, incidența lui nu

poate fi extinsă la situația în care instanța de recurs a omis să cerceteze

toate argumentele aduse în susținerea unui motiv de modificare sau de casare.

Argumentele de fapt

și de drept sunt afirmațiile legate de situația de fapt și de dispozițiile

legale aplicabile în cauză, pe care partea le aduce în susținerea motivelor de

modificare și de casare pe care și-a întemeiat cererea de recurs. Oricât de

larg ar fi dezvoltate, argumentele sunt întotdeauna subsumate motivelor de

recurs pe care le sprijină, iar aceste motive sunt cele prevăzute în mod

limitativ de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Instanța este

obligată să răspundă tuturor "motivelor de modificare sau de casare",

iar nu argumentelor de fapt și de drept care le susțin, fiind suficient să

arate temeiul și justificarea unui motiv de recurs, chiar dacă nu a răspuns la toate

argumentele subsumate acestuia, deoarece instanța este în drept să grupeze

argumentele folosite de recurent și să le răspundă printr-un considerent comun,

ceea ce explică de ce numai omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs, nu

și a argumentelor, este sancționată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. cu

retractarea hotărârii din recurs.

În speță,

contestatorul reproșează instanței de recurs că a omis să cerceteze motivul de

recurs referitor la aplicarea greșită a legii pe aspectul culpei în producerea

accidentului, motiv în cadrul căruia invocase interpretarea greșită a noțiunii

de "acostament" din perspectiva dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr.

195/2002. Aceasta deoarece, reținând că "grupul de persoane (printre care

și contestatorul) a staționat lângă parapetul drumului, pe partea

carosabilă", respectiv că "grupul de persoane se afla pe marginea

drumului", iar nu în afara carosabilului, instanța de apel a considerat în

mod greșit că acostamentul ("marginea drumului") este echivalentul

părții carosabile a drumului.

Din verificarea

deciziei supuse contestației în anulare rezultă că instanța de recurs a redat

în considerente acest motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., conform căruia instanța de apel a făcut o greșită aplicare a

legii atunci când a reținut ca nefiind neîndeplinită condiția vinovăției în

producerea accidentului, urmare a faptului că "a pus semnul egalității

între marginea drumului și carosabil, considerând că acostamentul (marginea

drumului pe care se afla staționat grupul de persoane) și carosabilul sunt unul

și același lucru."

Contrar celor

susținute de contestator, în considerentele deciziei contestate, în partea de

motivare propriu-zisă a instanței, se regăsește rezolvarea dată motivului de

recurs în discuție și aceasta ține seama de argumentarea făcută de parte cu

privire la situația de fapt vizând existența culpei în producerea accidentului,

întemeiată pe diferența dintre acostament și carosabil, argumentare subsumată

motivului de nelegalitate formulat pe acest aspect.

Astfel, instanța de

recurs a reținut că "Deși corecte, considerațiunile teoretice dezvoltate

în susținerea recursului - respectiv cele privind diferența dintre acostament

și partea carosabilă a drumului - nu își găsesc corespondent în speța dedusă

judecății, ceea ce face ca, criticile încadrate în motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să nu poată fi primite. "În acest sens,

instanța de recurs justifică, cu trimitere la probe, corectitudinea situației

de fapt reținută de instanța de apel, aceea că grupul de persoane era staționat

"pe carosabil", concluzionând că "probatoriul administrat în

fața primei instanțe, inclusiv declarația reclamantului dată după momentul

imediat producerii accidentului confirmă pe deplin situația de fapt reținută de

instanța de apel și vine să susțină legalitatea și temeinicia hotărârii

pronunțate de această instanță".

Prin urmare, instanța

de recurs a reținut aplicarea corectă a legii față de situația de fapt

stabilită pe bază de probe, în sensul că grupul de persoane se afla pe partea

carosabilă a drumului, răspunzând în felul acesta, printr-un considerent comun,

argumentelor subsumate motivului de nelegalitate legat de culpa în producerea

accidentului, așa încât nu i se poate imputa omisiunea de cercetare a acestui

motiv.

În realitate,

nemulțumirea contestatorului este aceea că instanța de recurs nu și-a însușit

argumentul său legat de locul staționării grupului de persoane implicat în

accident, în afara părții carosabile a drumului, respectiv pe acostament, ceea

ce nu ține de omisiunea de pronunțare sancționată de art. 318 teza a II-a C.

proc. civ., ci de temeinicia hotărârii atacate.

Pe calea contestației

în anulare promovată pentru omisiunea examinării unui motiv de recurs nu pot

fi, însă, repuse în discuție motivele de recurs care au făcut obiectul analizei

instanței de recurs, chiar dacă soluția pronunțată ar fi rezultatul unei

greșite aprecieri a probelor sau a aplicării legii, deoarece contestația în

anulare nu constituie un mijloc de reformare a unei hotărâri, chiar greșite,

date în recurs, ci, pe această cale, se poate verifica numai dacă s-a săvârșit

vreuna dintre neregularitățile procedurale expres și limitativ prevăzute de

lege și nicidecum temeinicia sau legalitatea soluției pronunțate.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte reține că motivul de contestație în anulare

prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitatea

în cauză, astfel că va respinge contestația în anulare cu care a fost

învestită, ca nefondată.

Văzând și

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va "obliga pe

contestator, ca parte care a căzut în pretenții prin respingerea cererii sale

de contestație în anulare, la plata cheltuielilor de judecată către intimații

care le-au solicitat, respectiv la plata sumei de 1.000 RON către intimatul

G.I. și la plata sumei de 4.000 RON către intimata SC C.A. SA. Cheltuielile de

judecată acordate reprezintă onorariu de avocat, dovedit cu chitanța nr. 11 din

06 februarie 2010, respectiv cu chitanța nr. 219 din 26 februarie 2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul W.R. împotriva

deciziei nr. 4769 din 8 aprilie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Obligă pe contestator

să plătească intimatului G.I. suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată, precum

și intimatei SC C.A. SA suma de 4.000 RON, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 26 martie 2010.