ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2134/2010

Deliberând asupra cauzei civile de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin contestația în anulare formulată la data de 25 septembrie 2009, contestatorul W.R. a solicitat ca, în contradictoriu cu intimații G.I., SC C.A. SA și SC A. SRL, să se dispună anularea Deciziei nr. 4769 din 08 aprilie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală în dosarul nr. 10774/3/2006. În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat că, prin decizia atacată, instanța de recurs a omis să cerceteze principalul motiv de recurs, cel prin care se imputa instanțelor anterioare că au aplicat greșit legea atunci când au apreciat că nu sunt întrunite condițiile vinovăției și legăturii de cauzalitate pentru repararea prejudiciului.

Aplicarea greșită a legii își are sursa în reținerea greșită a instanței de apel în sensul că "grupul de persoane (printre care și contestatorul) a staționat lângă parapetul drumului, pe partea carosabilă", respectiv că "grupul de persoane se afla pe marginea drumului", iar nu în afara carosabilului. În felul acesta, instanța de apel dorea să arate că grupul de persoane staționa pe acostament, numai că în conformitate cu dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 195/2002 "acostamentul este reprezentat de fâșia laterală cuprinsă între limita părții carosabile și marginea platformei drumului". Pe cale de consecință, instanța de apel a considerat în mod greșit că acostamentul ("marginea drumului") este echivalentul părții carosabile a drumului, ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărâri greșite.

Ignorând acest motiv de recurs, potrivit căruia instanța de apel a luat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii - O.U.G. nr. 195/2002, respectiv omițând să se pronunțe asupra lui, instanța de recurs a săvârșit neregularitatea prevăzută de dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. Intimații G.I. și SC C.A. SA au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată, cu motivarea că instanța de recurs a analizat motivul de recurs la care face referire contestatorul, argumentând respingerea acestuia în considerentele hotărârii pronunțate. La prezenta cauză a fost atașat dosarul nr. 10774/3/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a pronunțat decizia atacată.

Contestația în anulare nu este fondată. Recunoscând părții interesate dreptul de a formula contestație în anularea unei hotărâri date în recurs, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, art. 318 teza a II-a C. proc. civ. limitează exercițiul acestei căi de retractare exclusiv la situația în care instanța de recurs nu a cercetat și nu s-a pronunțat prin hotărârea pe care a dat-o asupra unuia dintre motivele de modificare sau de casare cu care a fost legal învestită. Numai o asemenea omisiune, echivalând cu o judecată minus petita, justifică admiterea contestației. Pentru că textul este de strictă interpretare, incidența lui nu poate fi extinsă la situația în care instanța de recurs a omis să cerceteze toate argumentele aduse în susținerea unui motiv de modificare sau de casare.

Argumentele de fapt și de drept sunt afirmațiile legate de situația de fapt și de dispozițiile legale aplicabile în cauză, pe care partea le aduce în susținerea motivelor de modificare și de casare pe care și-a întemeiat cererea de recurs. Oricât de larg ar fi dezvoltate, argumentele sunt întotdeauna subsumate motivelor de recurs pe care le sprijină, iar aceste motive sunt cele prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Instanța este obligată să răspundă tuturor "motivelor de modificare sau de casare", iar nu argumentelor de fapt și de drept care le susțin, fiind suficient să arate temeiul și justificarea unui motiv de recurs, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele subsumate acestuia, deoarece instanța este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent și să le răspundă printr-un considerent comun, ceea ce explică de ce numai omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs, nu și a argumentelor, este sancționată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. cu retractarea hotărârii din recurs. În speță, contestatorul reproșează instanței de recurs că a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la aplicarea greșită a legii pe aspectul culpei în producerea accidentului, motiv în cadrul căruia invocase interpretarea greșită a noțiunii de "acostament" din perspectiva dispozițiilor art. 6 din O.U.G.

nr. 195/2002. Aceasta deoarece, reținând că "grupul de persoane (printre care și contestatorul) a staționat lângă parapetul drumului, pe partea carosabilă", respectiv că "grupul de persoane se afla pe marginea drumului", iar nu în afara carosabilului, instanța de apel a considerat în mod greșit că acostamentul ("marginea drumului") este echivalentul părții carosabile a drumului. Din verificarea deciziei supuse contestației în anulare rezultă că instanța de recurs a redat în considerente acest motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., conform căruia instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a reținut ca nefiind neîndeplinită condiția vinovăției în producerea accidentului, urmare a faptului că "a pus semnul egalității între marginea drumului și carosabil, considerând că acostamentul (marginea drumului pe care se afla staționat grupul de persoane) și carosabilul sunt unul și același lucru." Contrar celor susținute de contestator, în considerentele deciziei contestate, în partea de motivare propriu-zisă a instanței, se regăsește rezolvarea dată motivului de recurs în discuție și aceasta ține seama de argumentarea făcută de parte cu privire la situația de fapt vizând existența culpei în producerea accidentului, întemeiată pe diferența dintre acostament și carosabil, argumentare subsumată motivului de nelegalitate formulat pe acest aspect.

Astfel, instanța de recurs a reținut că "Deși corecte, considerațiunile teoretice dezvoltate în susținerea recursului - respectiv cele privind diferența dintre acostament și partea carosabilă a drumului - nu își găsesc corespondent în speța dedusă judecății, ceea ce face ca, criticile încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să nu poată fi primite.

"În acest sens, instanța de recurs justifică, cu trimitere la probe, corectitudinea situației de fapt reținută de instanța de apel, aceea că grupul de persoane era staționat "pe carosabil", concluzionând că "probatoriul administrat în fața primei instanțe, inclusiv declarația reclamantului dată după momentul imediat producerii accidentului confirmă pe deplin situația de fapt reținută de instanța de apel și vine să susțină legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de această instanță". Prin urmare, instanța de recurs a reținut aplicarea corectă a legii față de situația de fapt stabilită pe bază de probe, în sensul că grupul de persoane se afla pe partea carosabilă a drumului, răspunzând în felul acesta, printr-un considerent comun, argumentelor subsumate motivului de nelegalitate legat de culpa în producerea accidentului, așa încât nu i se poate imputa omisiunea de cercetare a acestui motiv.

În realitate, nemulțumirea contestatorului este aceea că instanța de recurs nu și-a însușit argumentul său legat de locul staționării grupului de persoane implicat în accident, în afara părții carosabile a drumului, respectiv pe acostament, ceea ce nu ține de omisiunea de pronunțare sancționată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., ci de temeinicia hotărârii atacate.

Pe calea contestației în anulare promovată pentru omisiunea examinării unui motiv de recurs nu pot fi, însă, repuse în discuție motivele de recurs care au făcut obiectul analizei instanței de recurs, chiar dacă soluția pronunțată ar fi rezultatul unei greșite aprecieri a probelor sau a aplicării legii, deoarece contestația în anulare nu constituie un mijloc de reformare a unei hotărâri, chiar greșite, date în recurs, ci, pe această cale, se poate verifica numai dacă s-a săvârșit vreuna dintre neregularitățile procedurale expres și limitativ prevăzute de lege și nicidecum temeinicia sau legalitatea soluției pronunțate. Față de considerentele expuse, Înalta Curte reține că motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. nu își găsește aplicabilitatea în cauză, astfel că va respinge contestația în anulare cu care a fost învestită, ca nefondată. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va "obliga pe contestator, ca parte care a căzut în pretenții prin respingerea cererii sale de contestație în anulare, la plata cheltuielilor de judecată către intimații care le-au solicitat, respectiv la plata sumei de 1.000 RON către intimatul G.I. și la plata sumei de 4.000 RON către intimata SC C.A. SA. Cheltuielile de judecată acordate reprezintă onorariu de avocat, dovedit cu chitanța nr. 11 din 06 februarie 2010, respectiv cu chitanța nr. 219 din 26 februarie 2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul W.R. împotriva deciziei nr. 4769 din 8 aprilie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Obligă pe contestator să plătească intimatului G.I. suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată, precum și intimatei SC C.A. SA suma de 4.000 RON, cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2010.