ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3273/2010

Asupra recursului penal de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 164 din 1 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 3354/2/2010, s-a dispus respingerea ca nefondată a plângerii formulată de petiționarul C.V. împotriva rezoluției din 19 martie 2010 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. 1387/P/2009. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în fapt următoarele: Prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în data de 23 iulie 2009, petiționarul C.V.

a solicitat tragerea la răspundere penală a intimatei V.F. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., respectiv abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen. În susținerea plângerii, persoana vătămată a arătat că avocatul V.F. nu și-a îndeplinit obligația de acordare a asistenței juridice și a refuzat să-i restituie exemplarul legalizat al unei hotărâri judecătorești. Fiind efectuate acte premergătoare s-a reținut, de către procuror, că faptele sesizate în plângerea persoanei vătămate nu sunt prevăzute de legea penală. Simpla neexecutare a unei obligații contractuale nu constituie infracțiunea de înșelăciune în absența exercitării unor manopere dolozive la momentul încheierii sau cu prilejul executării acestuia, cu atât mai mult cu cât persoana vătămată apreciază că inducerea în eroare constă în însăși neîndeplinirea îndatoririi co-contractantului său.

Existența raporturilor contractuale este negată de intimată și nedovedită prin vreun înscris. În ceea ce privește infracțiunea de abuz de încredere prevăzut de art. 213 C. pen., constând în refuzul restituirii unei hotărâri judecătorești, procurorul a reținut că aspectele sesizate nu se confirmă. Prin rezoluția din data de 19 martie 2010 dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a respins plângerea împotriva soluției dispusă de procuror. Împotriva rezoluției date de procuror, petiționarul a formulat plângere la instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. În esență, instanța de fond a reținut că petentul nu a dovedit veridicitatea situației prezentate, nu a putut propune martori și nici nu a depus vreun înscris relevant, concludent și util, în sprijinul celor afirmate.

Chiar în ipoteza în care situația de fapt indicată de petent ar fi reală, între acesta și intimată s-a încheiat o convenție care presupune executarea unor obligații. Simpla neexecutare a unei obligații contractuale nu constituie, prin ea însăși, infracțiunea de înșelăciune. Astfel, chiar în cuprinsul plângerii adresate instanței de către petiționar, rezultă că intimata a întocmit contestația însă petentul nu a fost mulțumit de conținutul ei, motiv pentru care a solicitat restituirea sumei de 200 lei și a hotărârii. Nefiind dovedită intenția intimatei de inducere în eroare, nici cu ocazia încheierii convenției și nici cu prilejul executării acesteia, instanța de fond a apreciat că plângerea petiționarului împotriva rezoluției procurorului este nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond a declarat recurs petiționarul C.V. solicitând casarea acesteia și, în rejudecare, admiterea plângerii, desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale. Înalta Curte de Casație și Justiție,examinând recursul în temeiul dispozițiilor art. 385 14 C. proc. pen. și art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru următoarele motive: Din plângerile formulate de persoana vătămată C.V. dar și din declarația dată de acesta la 3 septembrie 2009 (fila 22 dosar urmărire penală) rezultă că în 27 mai 2009 aflându-se la Curtea de Apel București, i-a înmânat intimatei V.F. o hotărâre legalizată de Judecătoria Sectorului 3 București cu privire la care era nemulțumit, cât și suma de 150 lei cu titlu de onorariu pentru a formula o acțiune civilă.

După cinci zile s-a reîntâlnit cu intimata care i-a prezentat conținutul acțiunii (fila 29 dosar urmărire penală) însă petiționarul nu a fost de acord cu cele consemnate. Față de atitudinea petiționarului intimata i-a comunicat că nu îl poate reprezenta la Judecătoria Slobozia. Din însăși declarația petiționarului rezultă că nu a încheiat cu intimata un contract de asistență juridică. În aceste condiții, cum petiționarul nu a putut indica sau depune înscrisuri care să contureze intenția intimatei de inducere în eroare nu se poate dispune desființarea rezoluției procurorului și începerea urmăririi penale împotriva pretinsei făptuitoare. Chiar dacă afirmațiile din plângere ar fi reale, simpla neexecutare a obligațiilor contractuale - astfel cum se reține și în hotărârea dată - sau executarea necorespunzătoare a acestora nu constituie infracțiunea de înșelăciune în lipsa unor mijloace dolosive.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de petiționarul C.V. împotriva sentinței penale nr. 164 din 1 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția penală. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. petiționarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul C.V. împotriva sentinței penale nr. 164 din 01 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția I-a penală . Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 septembrie 2010.