ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3273/2010

Asupra recursului penal de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 164 din 1 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală,

în dosarul nr. 3354/2/2010, s-a dispus respingerea ca nefondată a plângerii

formulată de petiționarul C.V. împotriva rezoluției din 19 martie 2010 dată de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. 1387/P/2009.

În baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., petiționarul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut în fapt următoarele:

Prin plângerea

înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în data de 23

iulie 2009, petiționarul C.V. a solicitat tragerea la răspundere penală a

intimatei V.F. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215

alin. (1) și (3) C. pen., respectiv abuz de încredere prevăzută de art. 213 C.

pen.

În susținerea

plângerii, persoana vătămată a arătat că avocatul V.F. nu și-a îndeplinit

obligația de acordare a asistenței juridice și a refuzat să-i restituie exemplarul

legalizat al unei hotărâri judecătorești.

Fiind efectuate acte

premergătoare s-a reținut, de către procuror, că faptele sesizate în plângerea

persoanei vătămate nu sunt prevăzute de legea penală.

Simpla neexecutare a

unei obligații contractuale nu constituie infracțiunea de înșelăciune în

absența exercitării unor manopere dolozive la momentul încheierii sau cu

prilejul executării acestuia, cu atât mai mult cu cât persoana vătămată

apreciază că inducerea în eroare constă în însăși neîndeplinirea îndatoririi

co-contractantului său.

Existența

raporturilor contractuale este negată de intimată și nedovedită prin vreun

înscris.

În ceea ce privește

infracțiunea de abuz de încredere prevăzut de art. 213 C. pen., constând în

refuzul restituirii unei hotărâri judecătorești, procurorul a reținut că

aspectele sesizate nu se confirmă.

Prin rezoluția din

data de 19 martie 2010 dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București s-a respins plângerea împotriva soluției dispusă de

procuror.

Împotriva rezoluției

date de procuror, petiționarul a formulat plângere la instanță, în conformitate

cu dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

În esență, instanța

de fond a reținut că petentul nu a dovedit veridicitatea situației prezentate,

nu a putut propune martori și nici nu a depus vreun înscris relevant,

concludent și util, în sprijinul celor afirmate.

Chiar în ipoteza în

care situația de fapt indicată de petent ar fi reală, între acesta și intimată

s-a încheiat o convenție care presupune executarea unor obligații.

Simpla neexecutare a

unei obligații contractuale nu constituie, prin ea însăși, infracțiunea de

înșelăciune.

Astfel, chiar în

cuprinsul plângerii adresate instanței de către petiționar, rezultă că intimata

a întocmit contestația însă petentul nu a fost mulțumit de conținutul ei, motiv

pentru care a solicitat restituirea sumei de 200 lei și a hotărârii.

Nefiind dovedită intenția

intimatei de inducere în eroare, nici cu ocazia încheierii convenției și nici

cu prilejul executării acesteia, instanța de fond a apreciat că plângerea

petiționarului împotriva rezoluției procurorului este nefondată.

Împotriva hotărârii

pronunțată de instanța de fond a declarat recurs petiționarul C.V. solicitând casarea

acesteia și, în rejudecare, admiterea plângerii, desființarea rezoluției

atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale.

Înalta Curte de

Casație și Justiție,examinând recursul în temeiul dispozițiilor art. 385

14

C. proc. pen. și art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., constată că

acesta este nefondat pentru următoarele motive:

Din plângerile

formulate de persoana vătămată C.V. dar și din declarația dată de acesta la 3

septembrie 2009 (fila 22 dosar urmărire penală) rezultă că în 27 mai 2009

aflându-se la Curtea de Apel București, i-a înmânat intimatei V.F. o hotărâre

legalizată de Judecătoria Sectorului 3 București cu privire la care era

nemulțumit, cât și suma de 150 lei cu titlu de onorariu pentru a formula o

acțiune civilă.

După cinci zile s-a

reîntâlnit cu intimata care i-a prezentat conținutul acțiunii (fila 29 dosar

urmărire penală) însă petiționarul nu a fost de acord cu cele consemnate. Față

de atitudinea petiționarului intimata i-a comunicat că nu îl poate reprezenta la Judecătoria Slobozia.

Din însăși declarația

petiționarului rezultă că nu a încheiat cu intimata un contract de asistență

juridică.

În aceste condiții,

cum petiționarul nu a putut indica sau depune înscrisuri care să contureze

intenția intimatei de inducere în eroare nu se poate dispune desființarea

rezoluției procurorului și începerea urmăririi penale împotriva pretinsei

făptuitoare.

Chiar dacă

afirmațiile din plângere ar fi reale, simpla neexecutare a obligațiilor

contractuale - astfel cum se reține și în hotărârea dată - sau executarea

necorespunzătoare a acestora nu constituie infracțiunea de înșelăciune în lipsa

unor mijloace dolosive.

Așa fiind, Înalta

Curte, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de petiționarul C.V.

împotriva sentinței penale nr. 164 din 1 iunie 2010 a Curții de Apel București,

secția penală.

În temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. petiționarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul C.V. împotriva sentinței penale nr. 164 din 01 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția I-a penală .

Obligă

recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 22 septembrie 2010.