ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 257/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 308 din 29 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția I penală a respins ca nefondată, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., plângerea formulată de petenta S.C. împotriva ordonanței nr. 104/D/P/2004 din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT, menținând soluția atacată. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petenta a fost obligată la 5 RON cheltuieli judiciare către stat. S-a reținut că la data de 24 martie 2006, între persoana vătămată S.C. și soții D.R.L. și D.D.E. s-au încheiat două acte notariale la Biroul notarului public D.D.

Prin cel dintâi, numit contract de donație, persoana vătămată le-a transmis celor doi soți cu titlu gratuit, nuda proprietate a apartamentului deținut în București, rezervându-și dreptul de uzufruct viager asupra acestuia, iar prin cel de-al doilea, intitulat testament, i-a instituit pe soții D. drept legatari universali asupra tuturor bunurilor sale mobile și imobile, în schimbul unor obligații pretinse de la aceștia. În urma actelor premergătoare efectuate în cauză, procurorul a constatat existența unor indicii de comitere a infracțiunii de înșelăciune de către D.R.L.

și D.D.E., în complicitate cu notarul public D.D., precum și a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor de către aceasta din urmă, motiv pentru care a și dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în vederea continuării cercetărilor față de sus-numiții sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., respectiv 26 raportat la art. 215 alin. (1) și 3 C. pen. și art. 246 C. pen. Cu privire la faptele cu care a fost sesizat, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a constatat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003.

Datorită cuantumului prejudiciului reclamat, în cauză nu se poate vorbi despre consecințe deosebit de grave, în sensul dispozițiilor art. 146 C. pen., astfel că nu este îndeplinită condiția obligatorie pentru ca faptele să corespundă noțiunii de „infracțiuni grave” asociată cu activitatea de criminalitate organizată, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) pct. 5 din Legea nr. 39/2003. Pe de altă parte, acțiunile derulate au avut un caracter ocazional și au fost desfășurate în considerarea strictă a folosului ilicit procurat de la persoana vătămată, astfel că în cauză nu sunt întrunite caracteristicile „grupului infracțional organizat” în sensul cerințelor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 39/2003 și nici acelea ale „grupului” în accepțiunea art. 8 din același act normativ.

În consecință, prin ordonanța nr. 104/D/P/2004 din 7 mai 2009, în temeiul art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. d) C. proc. pen., procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale față de D.D., D.R.L. și D.D.E. pentru infracțiunile prevăzute de art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003. Plângerea formulată de persoana vătămată împotriva măsurii dispuse de procuror, în conformitate cu dispozițiile art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată prin Rezoluția nr. 577/2009 din 12 iunie 2009 a procurorului șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală. Învestită cu plângerea persoanei vătămate, potrivit dispozițiilor art. 278 1 C. proc.

pen., instanța de fond a constatat că în accepțiunea art. 7 parag. 1 pct. c din Legea nr. 39/2003 este denumită infracțiune gravă, infracțiune contra patrimoniului care a produs consecințe deosebit de grave. Cum prejudiciul reclamat de petentă și cuprins în actul de donație este de 19.200 euro, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 146 C. pen. referitoare la noțiunea de consecințe deosebit de grave și nici dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) pct. 5 din Legea nr. 39/2003. Așa fiind, instanța a constatat că procurorul a reținut în mod corect că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003, împrejurare ce constituie cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc.

pen. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs persoana vătămată S.C., solicitând admiterea, casarea hotărârii atacate și pe fond, trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de făptuitori. S-a susținut că persoana vătămată a fost indusă în eroare cu privire la conținutul actelor notariale încheiate, ea nemanifestându-și niciodată voința în sensul înstrăinării apartamentului, cu atât mai mult cu cât a încheiat un testament pe numele nepoatei sale. Examinând hotărârea atacată potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este legală și temeinică. Judecând plângerea, instanța de fond, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 pct. 7 C. proc.

pen., a verificat soluția de neîncepere a urmăririi penale pe baza materialului și a lucrărilor din dosarul cauzei, constatând în mod just că aceasta este legală și temeinică și menținând-o ca atare. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT, prin ordonanța nr. 104/D/P/2009 din 7 mai 2009, a constatat numai neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003 pentru argumente ținând de neîndeplinirea unor cerințe ale textelor de lege arătate privind cuantumul prejudiciului și constituirea în grup infracțional a persoanelor cercetate, iar soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă cu privire la aceste fapte este consecința logică și întemeiată a acestei constatări.

Cu privire la faptele de înșelăciune și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT a constatat existența unor indicii privind comiterea acestora, motiv pentru care a disjuns cauza și a trimis-o în vederea continuării cercetărilor penale la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Or, prin recursul declarat, persoana vătămată solicită trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale tocmai pentru aceste fapte care nu au făcut însă obiectul ordonanței atacate nr. 104/P/2004 din 7 mai 2009 și care, prin urmare, nu pot face nici obiectul verificării de către instanța de judecată în cadrul acestei pricini.

În consecință, Înalta Curte constată că soluția dispusă de procuror și menținută de instanța de fond este conformă actelor premergătoare efectuate în cauză și, neexistând temeiuri de casare, va respinge ca nefondat recursul petiționarei S.C. Recurenta petiționară va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat. Văzând dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara S.C. împotriva Sentinței penale nr. 308 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurenta petiționară la plata sumei de 50 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 ianuarie 2010.