ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3817/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3817/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor

penale de față;

În baza actelor și

lucrărilor din doar, constată următoarele;

Prin Sentința penală

nr. 57 din 26 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, a

fost respinsă, ca nefondată, excepția privind tardivitatea plângerii invocată

de reprezentantul Ministerului Public.

În temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a admis plângerea formulată de petenta Z.I. în

contradictoriu cu intimata C.E. împotriva rezoluției de scoatere de sub

urmărire penală nr. 2189/P/2007 din data de 17 noiembrie 2009 a Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel București, și a rezoluției nr. 1883/II/2/2009 din 17

decembrie 2009 dată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București.

A desființat

rezoluțiile sus-menționate și a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București în vederea redeschiderii urmăririi penale față de învinuita C.E.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate de înșelăciune prevăzută

de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.

În temeiul art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Rezoluția nr.

2189/P/2007 din data de 17 noiembrie 2009 (comunicată petentei personal, la

data de 25 noiembrie 2009) Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a

dispus, în baza art. 11 pct. 1 lit. b) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

scoaterea de sub urmărire penală a notarului public C.E., sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de complicitate la înșelăciune prev. de art. 26 C. pen.

rap. la art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., iar în baza art. 228 alin. (6) rap.

la art. 10 lit. b) și g) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de

aceeași persoană, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu și

neglijență în serviciu prev. de art. 246 și art. 249 C. pen.

Pentru a dispune

astfel, procurorul care a instrumentat cauza a constatat următoarele:

Prin Ordonanța nr.

13473/P/2006, Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 6 București a declinat

cauza în vederea efectuării de cercetări față de înv. C.E., notar public,

cercetată sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 246 C. pen. și

art. 26 rap. la art. 215 C. pen.

În fapt, la data de 5

aprilie 2002 petenta Z.I. a formulat o plângere penală împotriva numiților M.M.

și A.C., precum și a notarului public C.E., în motivarea plângerii arătând că

la data de 9 februarie 2001, notarul public C.E. a autentificat sub nr. x,

contractul de vânzare-cumpărare prin care soții I. și R.Z. au vândut

apartamentul situat în București, Aleea A., sector 6, lui A.C. pentru suma de

130.000.000 lei, iar cu acest prilej, ea și soțul său au fost induși în eroare,

crezând că încheie contract prin care să garanteze, cu apartamentul lor, un

împrumut contractat de M.M., fiica prietenilor lor, întrucât notarul public

C.E. nu le-a adus la cunoștință conținutul actului iar ei au semnat fără să

citească.

Cercetările cu

privire la notarul public s-au efectuat de către Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București în Dosarul penal nr. l129/P/2002 în care s-a dispus prin Rezoluția

din 14 ianuarie 2003 neînceperea urmăririi penale față de notarul public C.E.

și disjungerea cauzei față de M.M. și A.C.

Petenta Z.I. a

formulat plângere împotriva acestei soluții, plângerea fiind însă respinsă ca

neîntemeiată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București prin Rezoluția din 24 februarie 2004.

La data de 14

ianuarie 2003, Z.I. a formulat, conform art. 278

1

C. proc. pen.,

plângere la Curtea de Apel București, susținând că în mod greșit s-a dispus

neînceperea urmăririi penale cu privire la notarul public C.E..

Prin Sentința penală

nr. 78 din 18 decembrie 2003, Curtea de Apel București a respins plângerea ca

nefondată.

Împotriva acestei

sentințe, petenta a declarat recurs, admis de către Înalta Curte de Casație și

Justiție prin Decizia penală nr. 3078 din 4 iunie 2004 și ca atare, s-a casat

sentința atacată, s-a desființat soluția de neurmărire dispusă în Dosarul nr.

1129/P/2002 și s-a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi

penale împotriva notarului public C.E., pentru săvârșirea infracțiunilor de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută și pedepsită de art.

246 C. pen. și complicitate la înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 26

C. pen. rap. la art. 215 C. pen. Totodată, s-a dispus ca mai multe mijloace de

probă să fie administrate în cauză.

Urmare a completării

cercetărilor, prin Rezoluția nr. 2570 din 11 octombrie 2004, procurorul a

dispus neînceperea urmăririi penale împotriva notarului public C.E., soluție

infirmată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București prin Rezoluția din 10 decembrie 2004.

După reluarea

cercetărilor, prin Rezoluția din 6 februarie 2006 procurorul a dispus

neînceperea urmăririi penale.

Împotriva soluției

petenta a făcut plângere care a fost respinsă de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin Rezoluția nr.

343/II/2/2006 din 17 martie 2006.

Ulterior, în

conformitate cu prevederile art. 278

1

C. proc. pen., petenta a

formulat plângere la Curtea de Apel București care, prin Sentința penală nr. 97

din 31 mai 2006 a respins plângerea ca nefondată.

Împotriva acestei

sentințe, petenta a declarat recurs care a fost admis de către Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia nr. 6018 din 23 octombrie 2006. Prin această

decizie, a fost casată sentința penală atacată și desființată Rezoluția nr.

343/II/2/2006 din 17 martie 2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București. Totodată, s-a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă

Judecătoria sector 6 București în vederea începerii urmăririi penale.

La data de 27

februarie 2007, prin Rezoluția nr. 1347/P/2006 din data de 7 martie 2007 a

Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 6 București, s-a dispus începerea

urmăririi penale față de notarul public C.E. pentru săvârșirea infracțiunilor

de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută și pedepsită de

art. 246 C. pen. și complicitate la înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art.

215 C. pen.

Prin Rezoluția nr.

2189/P/2007 din 13 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, în temeiul art. 220 C. proc. pen. rap. la art. 42 alin. (2) C. proc.

pen., constatându-se că sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 246

C. pen., la data când s-a început urmărirea penală, se împlinise termenul de

prescripție a răspunderii penale, s-a dispus infirmarea Rezoluției nr.

1347/P/2006 din data de 7 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria

sector 6 București și implicit a Rezoluției din 27 februarie 2007 a Secției y

Poliție sub aspectul începerii urmării penale față de notarul public C.E., sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 246 C. pen.

Procurorul a reținut

că din cuprinsul actelor de cercetare penală efectuate în prezenta cauză, a reieșit

că, la data 9 februarie 2001 notarul public C.E. a autentificat un contract de

vânzare-cumpărare, sub nr. x, în baza căruia numiții Z.R. și Z.I., au vândut

locuința lor situată în București, A.A., sector 6, numitului A.C., prețul fiind

de 130 milioane lei (ROL).

În plângerea

formulată petenta a precizat că atât ea, cât și soțul ei, au avut convingerea

că actul semnat este un contract de împrumut cu garanție imobiliară, lucru pe

care l-au făcut la rugămintea numitei M.M., care avea nevoie urgentă de o sumă

de bani. Aceștia au relatat că au semnat actul fără a-i citi conținutul și că

notarul public nu le-a citit înscrisul întocmit.

S-a constatat,

astfel, în urma examinării actelor înaintate de către Biroul Notarului Public

"C.E.", că redactarea și autentificarea contractului de

vânzare-cumpărare din 9 februarie 2002, s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 36/1995 și ale regulamentului de punere în aplicare a acestui act

normativ.

În acest sens, s-a

reținut că notarul public a procedat la redactarea și autentificarea

respectivului contract, ca urmare a cererii formulate și semnate de către

părți, în care se menționează că actul a cărui întocmire și autentificare se

solicită, este "vânzare-cumpărare" a imobilului situat în București,

A.A., sector 6.

Totodată s-a reținut

că așa cum prevede art. 70 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.

36/1995, notarului public i-au fost prezentate, în scopul verificării situației

proprietății și sarcinilor bunului, titlul de proprietate pentru imobilul în

cauză, iar în momentul încheierii contractului, numitul A.C. - în calitate de

cumpărător - a precizat că îi scutește pe vânzători de a prezenta certificatul

de sarcini, specificând că are cunoștință despre situația juridică a

apartamentului.

În cuprinsul certificatului

fiscal se specifică că, acest înscris a fost emis pentru a servi "la

notariat pentru vânzare" (certificat din 9 februarie 2001, emis de către

Primăria sectorului 6 București), iar părțile au semnat cele șapte exemplare

ale contractului de vânzare-cumpărare, în fața notarului public, așa cum

prevede art. 50 lit. a) din Legea nr. 36/1995, identitatea acestora fiind

stabilită pe baza buletinelor de identitate. După citirea înscrisurilor,

părțile au consimțit la autentificarea actului.

La data de 3

decembrie 2002, notarul public a întocmit o "notă" în care a

consemnat că, părțile au luat cunoștință de cuprinsul înscrisului, de două ori,

înainte de a-l semna: o dată după editarea acestuia - în secretariat și a doua

oară în biroul notarului, unde vânzătorii au fost întrebați și dacă au primit

prețul, fapt pe care l-au confirmat.

Utilitatea

mijloacelor de probă, în prezenta cauză, se raportează la aptitudinea acestora

de a confirma sau nu coincidența dintre voința internă și voința externă a

vânzătorilor în momentul semnării contractului.

Sub acest aspect s-a

reținut că martora M.N. a arătat că nu a fost la notariat, dar ulterior a aflat

de la M.M. că s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare.

Martora C.L.A. a

arătat că nu a intrat în biroul notarului și nu știe ce tip de contract s-a

încheiat.

Martorul B.A. a

arătat că nu a intrat în biroul notarului și nu știe ce tip de contract s-a

încheiat.

Prin urmare, s-a

concluzionat că afirmațiile părților vătămate cum că au fost induse în eroare

și nu au știut ce semnează sunt contrazise de mijloacele de probă examinate mai

sus.

Mai mult, per a

contrario, ar rezulta că petenții pornesc de la premiza că nu cunosc și nu

înțeleg legea, fapt ce contravine principiului "nemo censetur ignorare

legem" - nimeni nu poate invoca necunoașterea legii.

De asemenea, s-a

arătat că pentru infracțiunea de abuz în serviciu, față de prevederile art. 122

alin. (1) lit. d) C. pen., se constată că în cauză a intervenit și prescripția

răspunderii penale conform art. 10 lit. g) C. proc. pen.

În ceea ce privește

infracțiunea de complicitate la înșelăciune, din materialul probator existent

în cauză nu rezultă date ori indicii că notarul public ar fi desfășurat

activități nelegale și dolozive în vederea inducerii în eroare a petenților.

Pentru existența

infracțiunii de înșelăciune este necesar ca făptuitorul să prezinte ca

adevărată o faptă mincinoasă ori ca mincinoasă o faptă adevărată, prin

inducerea în eroare a cocontractantului, în scopul determinării acestuia de a

încheia contractul, or, înșiși petenții în plângere acuză notarul public că nu

le-a citit actul înainte de a fi semnat, fără a arăta, în conformitate cu art.

122 C. proc. pen. în ce a constat actul doloziv.

În aceste condiții,

procurorul de caz a reținut că redactarea și autentificarea contractului de

vânzare-cumpărare din 9 februarie 2002 s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 36/1995 și a regulamentului de punere în aplicare a acestui act

normativ, fapta nefiind de natură penală conform art. 10 lit. b) C. proc. pen.

În ceea ce privește

pe numiții M.M. și A.C., s-a constatat că aceștia sunt cercetați pentru

aceleași fapte în Dosarul nr. 512/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria

sector 6 București, disjuns din dosarul inițial prin Rezoluția nr. 1129/P/2002

din 14 ianuarie 2003, unde au calitatea de învinuiți, sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (3) C. pen., în cauză nemaifiind

necesară și posibilă aplicarea art. 38 C. proc. pen.

Împotriva rezoluției

procurorului de caz, s-a formulat plângere de către petenta Z.I., în data de 30

noiembrie 2009, conform art. 278 C. proc. pen., la Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Prin Rezoluția nr.

1883/II-2/2009 din data de 17 decembrie 2009 (comunicată petentei prin

scrisoare recomandată la data de 28 decembrie 2009) în baza art. 278 alin. (1)

C. proc. pen., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București a respins, ca neîntemeiată, această plângere, constatând că rezoluția

contestată este legală și temeinică.

În acest sens, s-a

reținut că din examinarea conținutului acestei plângeri rezultă că petenta

consideră soluția netemeinică și nelegală, întrucât nu ar fi fost administrate

mijloace de probă relevante, ori, din examinarea dosarului cauzei se constată

că a fost stabilit cu certitudine faptul că notarul public C.E. nu a indus în

eroare petenta la autentificarea actului, astfel încât mijloacele de probă

solicitate au un caracter superfluu și nu pot modifica situația de fapt și de

drept, astfel cum a fost reținută.

Pe de altă parte, s-a

mai reținut că petenta nu învederează alte împrejurări față de cele ce au fost

avute în vedere la adoptarea soluției de netrimitere în judecată și ca atare,

soluția pronunțată în cauză este temeinică și legală, impunându-se respingerea

plângerii ca neîntemeiată.

Împotriva ambelor

rezoluții anterior menționate,în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

a formulat plângere petenta Z.I., plângerea respectivă fiind înregistrată pe

rolul Curții de Apel București, secția I penală, la data de 14 ianuarie 2010

sub nr. 375/2/2010.

În motivarea scrisă a

plângerii, petenta a arătat că rezoluțiile contestate sunt nelegale și

netemeinice pentru următoarele considerente: deși prin Decizia penală nr. 3078

din 4 iunie 2004 sunt enumerate probele ce trebuie administrate, nu au fost

administrate decât o parte din acestea, respectiv au fost audiați martorii

C.L.A. și B.A., omițându-se a fi audiate exact persoanele implicate în

încheierea contractului, A.C. și M.M., o atare situație constituind o

nerespectare a unei decizii irevocabile a instanței supreme; nu a fost ridicată

cererea de eliberare a certificatului de sarcini, a certificatului fiscal și a

cererii de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare pentru verificarea

semnăturilor; nu s-au solicitat specimene de semnături în vederea efectuării

unor expertize grafologice, susținându-se în acest context că cererea depusă la

Serviciul de Finanțe Publice Locale al sectorului 6, nu a fost scrisă și

semnată de către ea, ca de altfel nici cererea de autentificare a contractului;

nu a fost avut în vedere decalajul de aproape 10 luni existent între data

autentificării contractului și data întocmirii de către notarul public a

"notei" în care a consemnat că părțile au luat la cunoștință de

conținutul înscrisului de două ori, respectiv înainte și după ce l-au semnat;

numitul A.C. nu a fost verificat și sub aspectul comiterii altor fapte similare

celei pentru care este cercetat în cauza de față; nu au fost efectuate

confruntări între părțile implicate în încheierea contractului.

În considerarea

acestor argumente s-a solicitat de către petenta Z.I. anularea rezoluțiilor

contestate și continuarea cercetărilor față de notarul public C.E. prin

administrarea următoarelor mijloace de probă: expertiză grafologică cu privire

la scrisul și semnătura de pe cererea de eliberare a certificatului fiscal și

la scrisul și semnătura de pe cererea de autentificare a contractului de

vânzare-cumpărare; audierea numiților A.C. și M.M.; efectuarea de confruntări

între A.C. și M.M., precum și între ea, respectiv soțul său și A.C.

În vederea

soluționării plângerii, la cererea instanței, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București a înaintat dosarele în care au fost emise rezoluțiile contestate

de petenta Z.I.

În ședința publică

din data de 16 februarie 2010, reprezentantul Ministerului Public a invocat

tardivitatea plângerii formulate de petenta Z.I., motivat de împrejurarea că în

raport de data la care a fost formulată plângerea adresată Procurorului General

al parchetului de pe lângă Curtea de Apel București (30 noiembrie 2009, fiind

transmisă prin intermediul serviciilor poștale) și respectiv de data la care a

fost formulată plângerea adresată instanței de judecată (14 ianuarie 2010) a

fost depășit termenul limită în care putea fi formulată plângerea întemeiată pe

dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., respectiv termenul cumulat de

40 de zile calculat în conformitate cu prevederile alin. (2) ale art. 278

1

C. proc. pen., acest termen fiind unul de decădere așa cum s-a statuat și

printr-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție într-un recurs în

interesul legii.

În ceea ce privește

excepția tardivității formulării plângerii aceasta a fost respinsă, s-a

considerat că plângerea a fost formulată în termen.

Cu privire la

plângerea petentei, instanța de fond a considerat-o întemeiată, apreciind că

procurorul de caz nu s-a conformat dispozițiilor Deciziei penale nr. 3078 din 4

iunie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în sensul de

a începe urmărirea penală împotriva notarului public, nerespectând astfel

dispozițiile art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen., nu a depus

diligențe pentru depunerea, identificarea și verificarea originalului cererii

de eliberare a certificatului fiscal și nici nu a audiat martorii indicați -

A.C. și M.M., motiv pentru care a desființat rezoluțiile nr. 2189/P/2007 din 17

noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și rezoluția

nr. 1883/II/2/2009 din 17 decembrie 2009 a Procurorului General al Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București și a trimis cauza la Parchet în vederea

redeschiderii urmăririi penale față de învinuita C.E. sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) și (3)

C. pen.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București și intimata C.E.

Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București a criticat atât Încheierea din 6 aprilie 2010 de

îndreptare a erorii materiale în sensul că a fost soluționată în lipsa

procurorului, cât și Sentința penală nr. 57 din 26 februarie 2010, în sensul că

instanța trebuia să menționeze în dispozitivul hotărârii că desființează în

parte rezoluția, atâta timp cât în considerente a apreciat corectă rezoluția cu

privire la prescrierea infracțiunii prevăzută de art. 246 și art. 249 C. pen.,

întrucât dispozitivul trebuia să cuprindă rezolvarea oricărei alte probleme

privind justa soluționare a cauzei conform art. 357 alin. (2) lit. f) C. proc. pen.

În ceea ce privește

demersurile făcute de Parchet acesta au constat în identificarea originalului

cererii de eliberare a certificatului fiscal, însă din adresele primite, actul

original nu se mai găsește în arhiva Primăriei sector 6 București.

Cu privire la

audierea în calitate de martori a numiților A.C. și M.M. s-a apreciat că

declarațiile acestora nu mai sunt pertinente și utile soluționării cauzei sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la înșelăciune, atâta timp cât

ei sunt cercetați pentru săvârșirea infracțiunii în calitate de autori, iar

fapta pentru abuz în serviciu s-a prescris. De asemenea, s-a apreciat că

administrarea unor noi probe dispuse de instanța de fond nu sunt concludente

pentru dovedirea infracțiunii de complicitate de înșelăciune a intimatei C.E.

În acest sens, chiar dacă cererea de eliberare a certificatului fiscal adresată

Serviciului Public de Finanțe Publice Locale din cadrul Primăriei sectorului 6

București nu a fost întocmită de petentă, nu ar conduce la concluzia că notarul

avea cunoștință de acest lucru, întrucât acestuia i-a fost prezentat doar

răspunsul autorității și nu actele care au stat la baza emiterii acestuia.

De asemenea, s-a

susținut în motivele de recurs că semnarea și completarea cererii adresată notarului

de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare de către alte persoane

decât petenta nu au relevanță în cauză, întrucât acest act nu se semnează în

fața notarului, acesta având obligația să verifice identitatea părților doar la

momentul încheierii actului autentic.

Față de toate aceste

considerente s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței penale

atacate și respingerea plângerii petentei.

Recurenta intimată

C.E. a criticat sentința pentru aceleași considerente ca și Parchetul, în plus

a învederat faptul că expertiza grafologică solicitată, practic viza

infracțiunea de abuz în serviciu, pentru care s-a constatat intervenită

prescripția, astfel încât aceasta nu este utilă și concludentă. De asemenea,

soluția dată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate fi considerată că

ar avea autoritate de lucru judecat, întrucât nu rezolvă fondul cauzei, motiv

pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea

plângerii.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursurile declarate în cauză, prin prisma

motivelor invocate și din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C.

proc. pen., le constată nefondate pentru următoarele considerente.

În mod corect instanța de fond a stabilit că

procurorul de caz nu s-a conformat dispozițiilor Deciziilor penale nr. 3078 din

4 iunie 2004 și 6018 din 23 octombrie 2008 ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, (s-a admis recursul declarat de petenta Z.I. împotriva

Sentinței penale nr. 97 din 31 mai 2006 a Curții de Apel București, secția I

penală, pe care a casat-o în întregime, a desființat rezoluția nr. 2570/P/2004

din 6 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a

trimis cauza Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 în vederea începerii

urmăririi penale, pentru a se conforma Deciziei nr. 3078 din 4 iunie 2004 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală), în sensul de a începe

urmărirea penală împotriva notarului public, încălcând astfel dispozițiile art.

278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen., prin faptul că nu a depus

diligențe pentru depunerea, identificarea și verificarea originalului cererii

de eliberare a certificatului fiscal și nici nu a audiat martorii indicați A.C.

și M.M.

În conformitate cu

textele procedurale legale aplicabile în cauză, dispozițiile instanței sunt

obligatorii pentru organul de urmărire penală sub aspectul faptelor și

împrejurărilor ce urmează a fi constatate, precum și a mijloacelor de probă

indicate a fi administrate. Astfel, susținerile recurentei intimate că în cauză

nu este vorba de o autoritate de lucru judecat, întrucât soluția dispusă de

instanța supremă nu privește fondul cauzei, sunt nefondate.

Așa cum și executarea

supravegherii activității de cercetare penală, procurorul constată că nu sunt

întrunite condițiile din alin. (4) al art. 228 C. proc. pen. și restituie

actele organului de cercetare penală pentru a fi completate (art. 228 alin. (5)

C. proc. pen.) tot astfel au procedat și instanțele, atunci când au constatat

că rezoluția procurorului și actele premergătoare efectuate direct de acesta

impun efectuarea unor alte cercetări.

De altfel, în

conținutul dispozitivului deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost

stabilite în mod clar ce acte trebuiau îndeplinite de procuror. Atâta vreme cât

procurorul are în mod expres recunoscut, în textul art. 228 alin. (5) C. proc.

pen., dreptul de a cere completarea actelor de cercetare penală organului

abilitat de lege, acesta fiind obligat să le îndeplinească, tot așa instanța de

judecată poate cenzura în același mod actele premergătoare efectuate de

procuror în calitate de organ de cercetare penală, plângerea adresată instanței

în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., având natura juridică a unei căi

de atac ce vizează controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi

penale în integralitatea ei, procurorul fiind obligat să respecte cele dispuse

de către instanță.

Mai mult conform art.

1 C. proc. pen., scopul procesului penal îl reprezintă constatarea la timp și

în mod complet a faptelor care constituie infracțiune, astfel că orice persoană

care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsit potrivit vinovăției sale și nici

o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. În desfășurarea

procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele

și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organul

de urmărire penală și instanța de judecată să aibă rol activ, sarcina probei

revenind acuzării.

În considerarea

acestui principiu statuat în dreptul procesul penal (al aflării adevărului) s-a

dispus de către instanța supremă efectuarea unor acte de urmărire penală, cum

ar fi: depunerea, identificarea și verificarea originalului de eliberare a

certificatului fiscal, audierea a doi martori A.C. și M.M., acte care nu au

fost îndeplinite.

Motivația

Parchetului, în sensul că acestea sunt irelevante în aprecierea vinovăției

intimatei C.E. cu privire la faptele pentru care s-a dispus cercetarea este

nefondată, întrucât în aprecierea vinovăției sau nevinovăției unei persoane se

impune administrarea tuturor probelor care au legătură cu fapta acesteia,

astfel încât să fie exclus orice dubiu cu privire la aceste aspecte.

Or, audierea unor

martori direcți (A.C. și M.M. au fost în biroul notarului public C.E. în

momentul încheierii contractului despre care petenta și soțul său pretind că au

avut convingerea că este un împrumut cu garanție imobiliară), precum și

confruntarea acestora cu soții Z., cu intimata C., se impun cu necesitate în

cauză pentru lămurirea acesteia sub toate aspectele de fapt, pentru înlăturarea

tuturor dubiilor, care vizează atât modul în care s-au desfășurat evenimentele,

cât și implicarea sau neimplicarea intimatei C.E.

Faptul că s-a început

urmărirea penală împotriva celor doi martori A.C. și M.M. pentru infracțiunea

de înșelăciune, cât și faptul că Judecătoria sectorului 6 a dispus în Dosarul

nr. 512/P/2003 efectuarea tuturor activităților dispuse de Curtea de Apel

București, nu sunt aspecte de natură a stopa prezenta cercetare ce o vizează pe

intimata C.E., astfel încât și acest motiv invocat de către Parchet este

nefondat. Tocmai acest aspect ar fi impus ca și în prezenta cauză Parchetul să

fie interesat în audierea martorilor, tocmai în sensul respectării drepturilor

procesuale ale părților și aflării adevărului.

Atâta timp cât

instanța de fond în considerentele hotărârii sale a menționat faptul că în

privința infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

prevăzute de art. 246 C. pen. și neglijență în serviciu prevăzută de art. 249

C. pen. a intervenit prescripția răspunderii, iar cu privire la aceste fapte

rezoluția nr. 2189/P/2007 din 17 noiembrie 2009 este corectă, iar în dispozitiv

a desființat rezoluțiile Parchetului și a trimis cauza în vederea redeschiderii

urmăririi penale față de intimata C.E. numai sub aspectul infracțiunii de

complicitate la înșelăciune, critica parchetului în sensul nemenționării în

dispozitiv a desființării în parte este nefondată și nu poate conduce la

concluzia casării hotărârii pe acest motiv, nefiind o contradicție între

dispozitiv și considerente, instanța precizând în mod clar în dispozitiv pentru

ce infracțiune a trimis cauza la Parchet.

În ceea ce privește

nelegalitatea încheierii de îndreptare a erorii materiale datorată soluționării

acesteia fără participarea procurorului cu ocazia soluționării acesteia, Înalta

Curte consideră nefondată această critică, deoarece la îndreptarea erorilor

materiale în conformitate cu dispozițiile art. 195 C. proc. pen., prezența

procurorului nu este obligatorie.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte consideră hotărârile legale și temeinice, motiv pentru

care conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca

nefondate recursurile declarate în cauză împotriva Sentinței penale nr. 57 din

26 februarie 2010 cât și împotriva Încheierii din 6 aprilie 2010 ale Curții de

Apel București, secția I penală.

În conformitate cu

art. 192 alin. (2) C. proc. pen. obligă pe recurenta intimată C.E. la

cheltuieli judiciare către stat conform dispozițiilor prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București și de intimata C.E. împotriva Sentinței penale nr. 57 din 26

februarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenta

intimată la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 28 octombrie 2010.