ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 172/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 172/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului
penal de față;
În baza lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 332 din 22 octombrie
2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 7328/2/2010,
în baza art. 278
1
alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins ca
nefondată plângerea formulată împotriva rezoluției nr. 2106/P/2009 din 23 iunie
2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și
împotriva rezoluției nr. 1469/II/2010 din 22 iulie 2010 a Procurorului General
al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Pentru a pronunța
această soluție instanța a reținut că prin plângerea înregistrată sub nr. 7328/2/2010
petentul F.M.E. a solicitat desființarea rezoluției nr. 2106/P/2009 din 23
iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, precum și a
rezoluției nr. 1469/II/2/2010 din 22 iulie 2010 a procurorului general al
acestei unități de parchet, solicitând, ca efect al admiterii plângerii și
desființării actelor atacate, retrimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel București, în vederea începerii urmăririi penale față de intimata
F.I.
În motivarea
plângerii, după expunerea situației de fapt, petentul a arătat, în esență, că
cercetările efectuate în cauză de către procuror sunt incomplete și
superficiale, fără ca acesta să administreze vreo probă pentru a stabili dacă
susținerile sale corespund adevărului și fără să verifice veridicitatea
afirmațiilor făptuitoarei intimate, acceptând ca „adevăruri absolute”
afirmațiile acesteia.
Totodată, s-a
susținut că, în speță, sunt întrunite, atât sub aspect obiectiv, cât și
subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, petentul
fiind indus în eroare de către intimată cu prilejul încheierii și executării
contractului de asistență juridică, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase, în lipsa căreia nu ar fi încheiat respectiva convenție cu aceasta.
De asemenea, petentul
a mai invocat ignorarea de către procurori a dispozițiilor cuprinse în Legea nr.
51/1991 (art. 2 alin. (5) și art. 38), în Statutul profesiei de avocat (art. 113
alin. (3), art. 114 alin. (2) și alin. (3) lit. a), b), c), art. 115-117, art. 138
alin. (3), art. 139 alin. (2) și (3), art. 146, art. 154 alin. (1)) și în Codul
deontologic, acte normative care impun avocaților o conduită de natură să le
garanteze buna-credință și să sporească încrederea clienților.
La solicitarea
instanței, au fost atașate dosarul de cercetare penală nr. 2106/P/2009 al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și lucrarea nr. 1469/II/2/2010
a aceleiași unități de parchet.
Analizând actele și
lucrările dosarului, Curtea a constatat că, la data de 19 noiembrie 2009,
petentul F.M.E. s-a adresat cu o plângere Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel București, înregistrată sub nr. 2106/P/2009, prin care a solicitat
efectuarea de cercetări și tragerea la răspundere penală a avocatei F.I. pentru
săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții, cu consecințe deosebit de
grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., arătând, în esență,
în motivare, că, la data de 07 aprilie 2008, a încheiat cu aceasta contractul
de asistență juridică, prin care au convenit ca intimata să redacteze și să
introducă pe rolul instanței de judecată o contestație împotriva Dispoziției nr.
10095 din 28 martie 2008 a Primăriei Municipiului București, prin care i-a fost
respinsă solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii, prin echivalent,
pentru imobilul situat în București.
A mai arătat petentul
că, deși i-a achitat avocatei onorariul convenit prin contract, respectiv suma
de 2.000 lei, pentru care, însă, nu i-a fost eliberată chitanță, aceasta nu a
introdus acțiunea ce a făcut obiectul convenției de asistență juridică, precum
și faptul că, telefonic, intimata l-a asigurat în permanență că și-a îndeplinit
obligațiile asumate, menținându-l, astfel, în eroare cu privire la executarea
contractului. În același scop, la solicitarea petentului, avocata i-a indicat
un număr de dosar care privea alte părți, sub pretextul că se referea la cauza
sa, iar, la data de 13 februarie 2009, dându-și seama că petentul descoperise
că nu și-a îndeplinit obligația, a susținut în fața acestuia că a fost
amenințată.
S-a concluzionat de
către petent că intimata, încă din momentul încheierii contractului de
asistență juridică, nu a avut în vedere să-și execute prestațiile asumate prin
convenție, ci doar să-l determine să îi dea suma de 2.000 lei, lipsindu-l,
totodată, prin neintroducerea în termen a contestației la instanța competentă,
de posibilitatea de a obține despăgubiri pentru imobilul din București, în
valoare de aproximativ 90.000 dolari SUA.
În urma cercetărilor
efectuate, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus, prin
rezoluția nr. 2106/P/2009 din 23 iunie 2010, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin.
(6) și art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de
intimata F.I., avocat în cadrul Uniunii Naționale a Barourilor din România,
Baroul București, sub aspectul infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215
alin. (1), (3) și (5) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea
penală.
S-a reținut, în
esență, în considerentele rezoluției, că simpla neexecutare în termen a unei
obligații sau efectuarea în mod necorespunzător a acesteia, în cadrul unei
convenții civile, nu are caracter penal, chiar dacă în momentul încheierii
convenției, partea care și-a asumat obligația știa că nu o va îndeplini, fiind
întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune numai atunci
când, fie la încheierea convenției, fie pe parcursul executării ei, partea care
nu a respectat contractul s-a folosit de mijloace amăgitoare pentru a convinge
cealaltă parte că își va executa obligațiile la termen. Or, în cauză, s-a
concluzionat de către procuror, că aspectele sesizate de către petent referitor
la modul în care intimata și-a îndeplinit obligațiile în virtutea mandatului încredințat
nu au caracter penal, fapta acesteia putând atrage răspunderea disciplinară.
Rezoluția nr. 2106/P/2009
din 23 iunie 2010 a fost comunicată petentului pe 01 iulie 2010, iar, la data
de 20 iulie 2010, acesta a formulat plângere la procurorul general al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București care, prin rezoluția nr. 1469/II/2/2010
din 22 iulie 2010, a dispus respingerea plângerii ca neîntemeiată.
S-a reținut, în
esență, în motivarea rezoluției, că simpla neexecutare a unei obligații contractuale
asumate nu constituie înșelăciune, în condițiile în care nu s-au dovedit, sub
aspect obiectiv, manoperele dolosive, iar, sub aspect subiectiv, intenția de inducere
în eroare, determinante pentru încheierea contractului.
S-a mai arătat că
petentul are deschisă calea unei acțiuni civile prin care poate solicita
obligarea cocontractantului la achitarea prejudiciului suferit, în cazul în
care se dovedește că producerea acestuia s-a datorat neexecutării culpabile a
contractului.
Rezoluția dată de
procurorul general a fost comunicată petentului la data de 30 iulie 2010, iar,
la data de 20 august 2010, în termenul de 20 de zile prevăzut de art. 278
1
alin. (1) C. proc. pen., petiționarul s-a adresat cu plângere la instanța de
judecată competentă - Curtea de Apel București.
Verificând rezoluția
atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, conform art. 278
1
alin. (7) C. proc. pen., Curtea a apreciat că aceasta este legală și temeinică,
făcându-se, în speță, o corectă aplicare a dispozițiilor art. 228 alin. (6) și art.
10 lit. b) C. proc. pen.
Astfel, potrivit art.
215 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de înșelăciune fapta de inducere
în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține
pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă prin aceasta s-a
pricinuit o pagubă.
De asemenea, în alin.
(3) al art. 215 C. pen. este reglementată o formă specială a infracțiunii de
înșelăciune, respectiv înșelăciunea în convenții, care constă în inducerea sau
menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui
contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi
încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate.
Așadar, în ambele
forme, infracțiunea de înșelăciune presupune, sub aspectul laturii obiective, o
acțiune de inducere în eroare, iar înșelăciunea în convenții, în variantă
alternativă, o acțiune de menținere în eroare, prin prezentarea ca adevărată a
unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, fiind necesar
ca făptuitorul să folosească anumite mijloace amăgitoare, apte să conducă la
realizarea rezultatului dorit.
Din cerința
săvârșirii unei acțiuni de inducere sau de menținere în eroare, rezultă că
neexecutarea obligațiilor ce derivă dintr-un contract încheiat nu constituie
infracțiunea de înșelăciune, dacă nu s-a stabilit că au fost folosite manopere
dolosive față de creditorul obligației cu ocazia perfectării convenției sau,
după caz, a executării acesteia, neaducerea la îndeplinire a unor clauze
contractuale putând constitui infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (3) C.
pen. numai dacă partea vătămată a fost indusă în eroare de către făptuitor cu
privire la aceste clauze, care au avut un rol esențial în încheierea sau
executarea contractului.
În speță, deși
petentul a susținut că a fost indus în eroare de intimată cu ocazia încheierii
contractului de asistență juridică din 07 aprilie 2008, arătând că intenția
făptuitoarei nu a fost aceea de a redacta și introduce pe rolul instanțelor de
judecată contestația împotriva Dispoziției primarului și de a-l reprezenta în
fața acestora, ci de a obține de la el suma de bani reprezentând contravaloarea
onorariului, în cauză nu rezultă și nici nu s-a probat că intimata ar fi
folosit manopere dolosive față de petiționar cu ocazia încheierii contractului
sau că ar fi uzitat de mijloace amăgitoare pentru a-l convinge să plătească
respectiva sumă de bani, fără a avea intenția de a-și respecta obligațiile
asumate prin convenție.
Dimpotrivă, suma de
bani achitată cu titlu de onorariu intimatei de către petent a fost consemnată
în cuprinsul chitanței și a facturii din 07 aprilie 2008, iar convenția de
asistență juridică a fost înregistrată din 07 aprilie 2008 în registrul de
evidență a contractelor de asistență juridică, astfel cum s-a menționat la pct.
6 din convenția încheiată, astfel încât nu poate fi identificată nicio manoperă
dolosivă prin care făptuitoarea să fi creat persoanei vătămate o falsă
reprezentare a realității, pentru a o determina pe aceasta să încheie
contractul de asistență juridică.
Deși petentul a
susținut că, pentru suma de bani plătită intimatei cu titlu de onorariu,
aceasta nu i-ar fi eliberat nicio chitanță, sugerând că există indicii ale
comiterii infracțiunii de evaziune fiscală, Curtea a constatat că respectiva
susținere nu este fondată, fiind emise înscrisurile doveditoare ale plății
(chitanța și factura din 07 aprilie 2008), care, chiar dacă nu au fost înmânate
petiționarului, astfel cum acesta a arătat, au fost înregistrate în evidențele
prevăzute de lege, din mențiunile făcute la pct. 6 din contractul de asistență
juridică, rezultând că însăși convenția dintre părți, în care s-a consemnat
valoarea onorariului, a fost înscrisă în registrul de evidență a contractelor
de asistență juridică.
Așadar, în cauză,
astfel cum a stabilit și procurorul, nu rezultă indicii că petentul ar fi fost
indus în eroare de către intimată cu ocazia încheierii sau executării
convenției de asistență juridică, neînțelegerile dintre părți, rezultate din
neexecutarea contractului de către una dintre acestea, în speță de către făptuitoarea
avocată, dând naștere unui litigiu de natură civilă și neputând constitui o
faptă prevăzută de legea penală, așa cum a susținut petiționarul.
În ceea ce privește
susținerea petentului în sensul că, în cauză, cercetările efectuate de către
procuror sunt incomplete și superficiale, fără ca acesta să administreze vreo
probă în vederea stabilirii vinovăției intimatei și verificării veridicității
afirmațiilor ei, Curtea, de asemenea, nu o poate reține și, ca urmare, o va
înlătura, având în vedere împrejurarea că, la datele de 06 ianuarie 2010 și 03
februarie 2010, au fost audiați, în calitate de persoană vătămată și,
respectiv, făptuitor, petentul F.M.E. și intimata F.I., au fost atașate, în
copie, contractul de asistență juridică din 07 aprilie 2008, chitanța și a
factura din 07 aprilie 2008 și s-au efectuat demersuri la Baroul București în
vederea stabilirii calității de avocat a intimatei și a măsurilor luate
împotriva acesteia pentru neexecutarea obligațiilor contractuale asumate față
de petiționar, iar, în raport cu actele premergătoare menționate, procurorul a
apreciat, în mod întemeiat, că nu se impune suplimentarea cercetărilor
efectuate împotriva intimatei, atâta timp cât situația de fapt fusese stabilită
și se apreciase că nu se încadrează în dispozițiile art. 215 C. pen., nefiind
vorba de o faptă de natură penală.
Referitor la
împrejurarea că procurorii, prin soluțiile date în cauză, ar fi ignorat
dispozițiile cuprinse în Legea nr. 51/1991 (art. 2 alin. (5) și art. 38), în
Statutul profesiei de avocat (art. 113 alin. (3), art. 114 alin. (2) și alin. (3)
lit. a), b), c), art. 115-117, art. 138 alin. (3), art. 139 alin. (2) și (3), art.
146, art. 154 alin. (1)) și în Codul deontologic, aspect invocat, de asemenea,
de petent în cuprinsul plângerii formulate, este de menționat că nu este în
competența organelor de anchetă să verifice respectarea sau, după caz,
nerespectarea respectivelor dispoziții invocate, această atribuție revenind,
potrivit art. 71 din Legea nr. 51/1991, Consiliului baroului. Astfel, conform art.
70 alin. (1) din actul normativ menționat, avocatul răspunde disciplinar pentru
nerespectarea prevederilor Legii nr. 51/1991 sau ale Statutului și pentru orice
fapte săvârșite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de
natură să prejudicieze onoarea sau prestigiul profesiei sau ale instituției,
anchetarea abaterii și exercitarea acțiunii disciplinare în fața Comisiei de
disciplină fiind, potrivit art. 71 din aceeași lege, de competența Consiliului
baroului.
În consecință, având
în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Curtea a apreciat
rezoluțiile atacate ca fiind legale și temeinice, motiv pentru care, în baza art.
278
1
alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată,
plângerea formulată de petentul F.M.E.
Față de faptul că
petentul este cel care se află în culpă procesuală, Curtea, în temeiul art. 192
alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare
către stat.
Împotriva acestei
hotărâri a formulat recurs inculpatul criticând soluția ca netemeinică și
nelegală și solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea
plângerii formulate.
Curtea, analizând
hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen. constată că aceasta este temeinică și legală.
În mod corect a decis
prima instanță că fapta intimatei avocat F.I., de a nu-și îndeplini obligațiile
ce rezultau din contractul încheiat cu petentul F.M.E., nu intră în zona
ilicitului penal, neputându-se dovedi existența elementelor ce țin de latura
subiectivă a infracțiunii de înșelăciune și anume intenția de a induce în
eroare cu scopul de a obține un folos injust, ci este guvernată de dispozițiile
în materie disciplinară, prevăzute în Legea nr. 51/1991, în Statutul profesiei
de avocat și în Codul deontologic.
De aceea, Înalta
Curte va respinge ca nefondat, în baza art. 385
15
pct. 1 lit. b) C.
proc. pen., recursul formulat și conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îl va
obliga pe recurent la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de
recurentul petiționar
F.M.E.
împotriva
Sentinței
penale
nr.
332 din 22 octombrie 2010 a Curții de Apel București,
secția
I
penală
.
Obligă recurentul petiționar la plata sumei
de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată, în
ședință publică, azi 20 ianuarie 2011.