ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 172/2011

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 332 din 22 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 7328/2/2010, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins ca nefondată plângerea formulată împotriva rezoluției nr. 2106/P/2009 din 23 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și împotriva rezoluției nr. 1469/II/2010 din 22 iulie 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că prin plângerea înregistrată sub nr. 7328/2/2010 petentul F.M.E.

a solicitat desființarea rezoluției nr. 2106/P/2009 din 23 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, precum și a rezoluției nr. 1469/II/2/2010 din 22 iulie 2010 a procurorului general al acestei unități de parchet, solicitând, ca efect al admiterii plângerii și desființării actelor atacate, retrimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în vederea începerii urmăririi penale față de intimata F.I. În motivarea plângerii, după expunerea situației de fapt, petentul a arătat, în esență, că cercetările efectuate în cauză de către procuror sunt incomplete și superficiale, fără ca acesta să administreze vreo probă pentru a stabili dacă susținerile sale corespund adevărului și fără să verifice veridicitatea afirmațiilor făptuitoarei intimate, acceptând ca „adevăruri absolute” afirmațiile acesteia.

Totodată, s-a susținut că, în speță, sunt întrunite, atât sub aspect obiectiv, cât și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, petentul fiind indus în eroare de către intimată cu prilejul încheierii și executării contractului de asistență juridică, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, în lipsa căreia nu ar fi încheiat respectiva convenție cu aceasta. De asemenea, petentul a mai invocat ignorarea de către procurori a dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 51/1991 (art. 2 alin. (5) și art. 38), în Statutul profesiei de avocat (art. 113 alin. (3), art. 114 alin. (2) și alin. (3) lit. a), b), c), art. 115-117, art. 138 alin. (3), art. 139 alin. (2) și (3), art. 146, art. 154 alin. (1)) și în Codul deontologic, acte normative care impun avocaților o conduită de natură să le garanteze buna-credință și să sporească încrederea clienților.

La solicitarea instanței, au fost atașate dosarul de cercetare penală nr. 2106/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și lucrarea nr. 1469/II/2/2010 a aceleiași unități de parchet. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că, la data de 19 noiembrie 2009, petentul F.M.E. s-a adresat cu o plângere Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, înregistrată sub nr. 2106/P/2009, prin care a solicitat efectuarea de cercetări și tragerea la răspundere penală a avocatei F.I.

pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții, cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., arătând, în esență, în motivare, că, la data de 07 aprilie 2008, a încheiat cu aceasta contractul de asistență juridică, prin care au convenit ca intimata să redacteze și să introducă pe rolul instanței de judecată o contestație împotriva Dispoziției nr. 10095 din 28 martie 2008 a Primăriei Municipiului București, prin care i-a fost respinsă solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii, prin echivalent, pentru imobilul situat în București.

A mai arătat petentul că, deși i-a achitat avocatei onorariul convenit prin contract, respectiv suma de 2.000 lei, pentru care, însă, nu i-a fost eliberată chitanță, aceasta nu a introdus acțiunea ce a făcut obiectul convenției de asistență juridică, precum și faptul că, telefonic, intimata l-a asigurat în permanență că și-a îndeplinit obligațiile asumate, menținându-l, astfel, în eroare cu privire la executarea contractului. În același scop, la solicitarea petentului, avocata i-a indicat un număr de dosar care privea alte părți, sub pretextul că se referea la cauza sa, iar, la data de 13 februarie 2009, dându-și seama că petentul descoperise că nu și-a îndeplinit obligația, a susținut în fața acestuia că a fost amenințată.

S-a concluzionat de către petent că intimata, încă din momentul încheierii contractului de asistență juridică, nu a avut în vedere să-și execute prestațiile asumate prin convenție, ci doar să-l determine să îi dea suma de 2.000 lei, lipsindu-l, totodată, prin neintroducerea în termen a contestației la instanța competentă, de posibilitatea de a obține despăgubiri pentru imobilul din București, în valoare de aproximativ 90.000 dolari SUA. În urma cercetărilor efectuate, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus, prin rezoluția nr. 2106/P/2009 din 23 iunie 2010, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de intimata F.I., avocat în cadrul Uniunii Naționale a Barourilor din România, Baroul București, sub aspectul infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

S-a reținut, în esență, în considerentele rezoluției, că simpla neexecutare în termen a unei obligații sau efectuarea în mod necorespunzător a acesteia, în cadrul unei convenții civile, nu are caracter penal, chiar dacă în momentul încheierii convenției, partea care și-a asumat obligația știa că nu o va îndeplini, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune numai atunci când, fie la încheierea convenției, fie pe parcursul executării ei, partea care nu a respectat contractul s-a folosit de mijloace amăgitoare pentru a convinge cealaltă parte că își va executa obligațiile la termen. Or, în cauză, s-a concluzionat de către procuror, că aspectele sesizate de către petent referitor la modul în care intimata și-a îndeplinit obligațiile în virtutea mandatului încredințat nu au caracter penal, fapta acesteia putând atrage răspunderea disciplinară.

Rezoluția nr. 2106/P/2009 din 23 iunie 2010 a fost comunicată petentului pe 01 iulie 2010, iar, la data de 20 iulie 2010, acesta a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București care, prin rezoluția nr. 1469/II/2/2010 din 22 iulie 2010, a dispus respingerea plângerii ca neîntemeiată. S-a reținut, în esență, în motivarea rezoluției, că simpla neexecutare a unei obligații contractuale asumate nu constituie înșelăciune, în condițiile în care nu s-au dovedit, sub aspect obiectiv, manoperele dolosive, iar, sub aspect subiectiv, intenția de inducere în eroare, determinante pentru încheierea contractului. S-a mai arătat că petentul are deschisă calea unei acțiuni civile prin care poate solicita obligarea cocontractantului la achitarea prejudiciului suferit, în cazul în care se dovedește că producerea acestuia s-a datorat neexecutării culpabile a contractului.

Rezoluția dată de procurorul general a fost comunicată petentului la data de 30 iulie 2010, iar, la data de 20 august 2010, în termenul de 20 de zile prevăzut de art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., petiționarul s-a adresat cu plângere la instanța de judecată competentă - Curtea de Apel București. Verificând rezoluția atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, conform art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., Curtea a apreciat că aceasta este legală și temeinică, făcându-se, în speță, o corectă aplicare a dispozițiilor art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. b) C. proc. pen. Astfel, potrivit art. 215 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de înșelăciune fapta de inducere în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă prin aceasta s-a pricinuit o pagubă.

De asemenea, în alin. (3) al art. 215 C. pen. este reglementată o formă specială a infracțiunii de înșelăciune, respectiv înșelăciunea în convenții, care constă în inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate. Așadar, în ambele forme, infracțiunea de înșelăciune presupune, sub aspectul laturii obiective, o acțiune de inducere în eroare, iar înșelăciunea în convenții, în variantă alternativă, o acțiune de menținere în eroare, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, fiind necesar ca făptuitorul să folosească anumite mijloace amăgitoare, apte să conducă la realizarea rezultatului dorit.

Din cerința săvârșirii unei acțiuni de inducere sau de menținere în eroare, rezultă că neexecutarea obligațiilor ce derivă dintr-un contract încheiat nu constituie infracțiunea de înșelăciune, dacă nu s-a stabilit că au fost folosite manopere dolosive față de creditorul obligației cu ocazia perfectării convenției sau, după caz, a executării acesteia, neaducerea la îndeplinire a unor clauze contractuale putând constitui infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen. numai dacă partea vătămată a fost indusă în eroare de către făptuitor cu privire la aceste clauze, care au avut un rol esențial în încheierea sau executarea contractului.

În speță, deși petentul a susținut că a fost indus în eroare de intimată cu ocazia încheierii contractului de asistență juridică din 07 aprilie 2008, arătând că intenția făptuitoarei nu a fost aceea de a redacta și introduce pe rolul instanțelor de judecată contestația împotriva Dispoziției primarului și de a-l reprezenta în fața acestora, ci de a obține de la el suma de bani reprezentând contravaloarea onorariului, în cauză nu rezultă și nici nu s-a probat că intimata ar fi folosit manopere dolosive față de petiționar cu ocazia încheierii contractului sau că ar fi uzitat de mijloace amăgitoare pentru a-l convinge să plătească respectiva sumă de bani, fără a avea intenția de a-și respecta obligațiile asumate prin convenție.

Dimpotrivă, suma de bani achitată cu titlu de onorariu intimatei de către petent a fost consemnată în cuprinsul chitanței și a facturii din 07 aprilie 2008, iar convenția de asistență juridică a fost înregistrată din 07 aprilie 2008 în registrul de evidență a contractelor de asistență juridică, astfel cum s-a menționat la pct. 6 din convenția încheiată, astfel încât nu poate fi identificată nicio manoperă dolosivă prin care făptuitoarea să fi creat persoanei vătămate o falsă reprezentare a realității, pentru a o determina pe aceasta să încheie contractul de asistență juridică.

Deși petentul a susținut că, pentru suma de bani plătită intimatei cu titlu de onorariu, aceasta nu i-ar fi eliberat nicio chitanță, sugerând că există indicii ale comiterii infracțiunii de evaziune fiscală, Curtea a constatat că respectiva susținere nu este fondată, fiind emise înscrisurile doveditoare ale plății (chitanța și factura din 07 aprilie 2008), care, chiar dacă nu au fost înmânate petiționarului, astfel cum acesta a arătat, au fost înregistrate în evidențele prevăzute de lege, din mențiunile făcute la pct. 6 din contractul de asistență juridică, rezultând că însăși convenția dintre părți, în care s-a consemnat valoarea onorariului, a fost înscrisă în registrul de evidență a contractelor de asistență juridică.

Așadar, în cauză, astfel cum a stabilit și procurorul, nu rezultă indicii că petentul ar fi fost indus în eroare de către intimată cu ocazia încheierii sau executării convenției de asistență juridică, neînțelegerile dintre părți, rezultate din neexecutarea contractului de către una dintre acestea, în speță de către făptuitoarea avocată, dând naștere unui litigiu de natură civilă și neputând constitui o faptă prevăzută de legea penală, așa cum a susținut petiționarul.

În ceea ce privește susținerea petentului în sensul că, în cauză, cercetările efectuate de către procuror sunt incomplete și superficiale, fără ca acesta să administreze vreo probă în vederea stabilirii vinovăției intimatei și verificării veridicității afirmațiilor ei, Curtea, de asemenea, nu o poate reține și, ca urmare, o va înlătura, având în vedere împrejurarea că, la datele de 06 ianuarie 2010 și 03 februarie 2010, au fost audiați, în calitate de persoană vătămată și, respectiv, făptuitor, petentul F.M.E.

și intimata F.I., au fost atașate, în copie, contractul de asistență juridică din 07 aprilie 2008, chitanța și a factura din 07 aprilie 2008 și s-au efectuat demersuri la Baroul București în vederea stabilirii calității de avocat a intimatei și a măsurilor luate împotriva acesteia pentru neexecutarea obligațiilor contractuale asumate față de petiționar, iar, în raport cu actele premergătoare menționate, procurorul a apreciat, în mod întemeiat, că nu se impune suplimentarea cercetărilor efectuate împotriva intimatei, atâta timp cât situația de fapt fusese stabilită și se apreciase că nu se încadrează în dispozițiile art. 215 C. pen., nefiind vorba de o faptă de natură penală.

Referitor la împrejurarea că procurorii, prin soluțiile date în cauză, ar fi ignorat dispozițiile cuprinse în Legea nr. 51/1991 (art. 2 alin. (5) și art. 38), în Statutul profesiei de avocat (art. 113 alin. (3), art. 114 alin. (2) și alin. (3) lit. a), b), c), art. 115-117, art. 138 alin. (3), art. 139 alin. (2) și (3), art. 146, art. 154 alin. (1)) și în Codul deontologic, aspect invocat, de asemenea, de petent în cuprinsul plângerii formulate, este de menționat că nu este în competența organelor de anchetă să verifice respectarea sau, după caz, nerespectarea respectivelor dispoziții invocate, această atribuție revenind, potrivit art. 71 din Legea nr. 51/1991, Consiliului baroului.

Astfel, conform art. 70 alin. (1) din actul normativ menționat, avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 51/1991 sau ale Statutului și pentru orice fapte săvârșite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea sau prestigiul profesiei sau ale instituției, anchetarea abaterii și exercitarea acțiunii disciplinare în fața Comisiei de disciplină fiind, potrivit art. 71 din aceeași lege, de competența Consiliului baroului. În consecință, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Curtea a apreciat rezoluțiile atacate ca fiind legale și temeinice, motiv pentru care, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul F.M.E. Față de faptul că petentul este cel care se află în culpă procesuală, Curtea, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs inculpatul criticând soluția ca netemeinică și nelegală și solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea plângerii formulate. Curtea, analizând hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. constată că aceasta este temeinică și legală.

În mod corect a decis prima instanță că fapta intimatei avocat F.I., de a nu-și îndeplini obligațiile ce rezultau din contractul încheiat cu petentul F.M.E., nu intră în zona ilicitului penal, neputându-se dovedi existența elementelor ce țin de latura subiectivă a infracțiunii de înșelăciune și anume intenția de a induce în eroare cu scopul de a obține un folos injust, ci este guvernată de dispozițiile în materie disciplinară, prevăzute în Legea nr. 51/1991, în Statutul profesiei de avocat și în Codul deontologic. De aceea, Înalta Curte va respinge ca nefondat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul formulat și conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga pe recurent la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar F.M.E. împotriva Sentinței penale nr. 332 din 22 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală . Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 20 ianuarie 2011.