ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6160/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15

decembrie 2009, E.A.D. în calitate de mandatar al tatălui său, reclamantul E.A.

a chemat în judecată pe pârâta Casa Județeană de Pensii Buzău pentru a fi

obligată la plata unor despăgubiri materiale și morale.

În motivarea cererii, reclamantul a învederat că

a participat la cel de-al doilea război mondial, în timpul luptelor fiind

rănit. Această împrejurare este recunoscută și prin titlul de pensie nr. 34075,

prin care i-a fost stabilită o invaliditate în procent de 60%, precum și dreptul

la o pensie de invalid de război.

Pentru eroismul de care a dat dovadă, a mai

învederat reclamantul, a fost decorat cu medalia „Serviciu Credincios - clasa

I”.

În anul 1962, întrucât a refuzat să se înscrie

în C.A.P. cu pământul și utilajele agricole, a fost amenințat de reprezentanții

regimului politic cu suspendarea plății pensiei.

La data de 26 martie 1962, reclamantul a fost

chemat în fața comisiei de expertiză, care prin decizia nr. 1385 din aceeași

dată, a hotărât sistarea pensiei de invalid de război, considerând că nu se

încadrează în nici un grad de invaliditate.

După o perioadă de 7 ani și 2 luni, urmare a

plângerilor adresate conducerii țării, reclamantul a fost chemat în nou în fața

comisiei de expertiză, care prin decizia nr. 60845 din 13 februarie 1969 a stabilit că este invalid de război, fiindu-i redate definitiv drepturile anterior sistate.

Consideră reclamantul că motivul de sistare a

pensiei a fost unul abuziv și nedrept, motiv pentru care se impune obligarea

pârâtei la plata despăgubirilor materiale corespunzătoare perioadei 17 mai 1962

- 1 iulie 1969 în cuantum de 70 mii lei.

Reclamantul a mai învederat că pe perioada de

sistare abuzivă a pensiei, i-au fost luate și trecute în C.A.P. utilajele

agricole și pământul, ceea ce i-a provocat atât lui cât și familiei sale o

puternică suferință, părinții și cei patru copii fiind împinși în pragul

disperării, reclamantul aflându-se în imposibilitatea întreținerii familiei

sale numai prin folosirea unei singure mâini.

Cauza a fost înregistrată inițial pe rolul completului

specializat în soluționarea litigiilor de muncă și de asigurări sociale, din

cadrul Tribunalului Buzău de pe rolul căruia prin încheierea din 8 februarie 2010, a fost transpusă la un complet de fond civil, în raport de obiectul pricinii - Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a dispus introducerea în cauză în

calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința nr. 531 din 16 aprilie 2010,

Tribunalul Buzău, secția civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamantului reținând, în esență, că reclamantul, în calitate de invalid de

război a beneficiat de o pensie specială care i-a fost sistată în anul 1962 pe

motiv că nu îndeplinea condițiile prevăzute de legea în vigoare la epoca

respectivă, și anume neîncadrarea într-un grad de invaliditate.

La data de 30 iunie 1969, în urma examinării

actelor din dosarul de pensionare înregistrat la 13 februarie 1969, a fost emisă decizia nr. 60845 a D.P.M.O.S. Buzău prin care a fost încadrat în gradul III de

invaliditate și i s-a acordat o pensie lunară de 225 lei, începând cu 1 iulie 1969.

În raport de situația de fapt reținută

corespunzătoare celor susținute prin cererea dedusă judecății, prima instanță a

concluzionat că reclamantul nu se încadrează în nici unul din cazurile

prevăzute de art. 1 și art. 3 din Legea nr. 221/2009, pentru a fi îndreptățit

să solicite obligarea Statului Român la plata unor daune morale și materiale.

Actul normativ menționat are caracterul unei

legi speciale, așa încât situațiile în care pot fi acordate asemenea

despăgubiri nu pot fi extinse la alte cazuri care nu intră în sfera sa de

reglementare.

Prin decizia nr. 132 din 17 iunie 2010, Curtea

de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

admis apelul declarat de reclamant împotriva susmenționatei hotărâri, care a

fost desființată iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de apel a reținut, în esență, că în

raport de obiectul pricinii încadrat în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009,

judecata cererii trebuia să se facă cu participarea obligatorie a procurorului,

astfel cum dispune prevederile art. 4 alin. (5) din acest act normativ.

Întrucât la judecata în primă instanță nu a

participat reprezentantul parchetului, s-a constatat că hotărârea pronunțată în

aceste condiții este afectată de nulitate, motiv pentru care s-a dispus în

conformitate cu prescripțiile art. 297 C. proc. civ.

Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat

recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Buzău, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut ca fiind greșită soluția instanței de

apel, întrucât prima instanță a soluționat fondul cauzei, situație în care ar

fi fost incidentă dispoziția art. 297 alin. (2) C. proc. civ., de reținere a

procesului spre judecare, iar nu de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima

instanță.

Soluția curții de apel este greșită și pentru

faptul că legea specială prevede doar în ipoteza textului art. 4 alin. (5)

participarea obligatorie a procurorului, nu și pentru cea reglementată de

dispozițiile art. 5 din aceeași lege, normă ce constituie temeiul cererii

dedusă judecății și căreia nu-i poate fi aplicată prin analogie o altă

dispoziție legală.

Recursul nu este fondat.

Statuând cu privire la procedura de soluționare

a cererilor supuse domeniului de reglementare al Legii nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrativ asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul a dispus,

prin textul art. 4 din corpul legii, atât cu privire la instanța competentă material

în soluționarea unor atare cereri, cât și asupra participanților implicați în

procedură, respectiv Ministerul Finanțelor Publice în calitate de pârât, ca reprezentant

al statului și, în alin. (5), participarea obligatorie a procurorului.

Normele de procedură evocate, în lipsa de

stipulație contrară și în acord cu interpretarea sistematică a legii, sunt

aplicabile și pentru cazul reglementat de art. 5 din lege, ce vizează dreptul

la despăgubiri și întinderea acestuia pentru ipotezele indicate în textul său,

care constituie în realitate finalitatea/scopul actului normativ special de

reparație.

Ca urmare, legal instanța de apel, constatând că

hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea unei norme imperative

a dispus, în conformitate cu prevederile art. 297 C. proc. civ., desființând

sentința apelată și trimițând cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Constituind un caz de participare obligatorie a

procurorului în procesul civil, acesta dobândește, în conformitate cu

prevederile art. 45 C. proc. civ., calitate de parte în proces. Aceasta pentru

că procurorul intervine în activitatea judiciară pentru a apăra interesele

generale ale societății. Interesul public este prezent chiar și atunci când

procurorul intervine pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale

cetățenilor. Această împrejurare determină și statutul său special de parte în

procesul civil.

De aici decurg importante consecințe cât

privește modalitățile practice de acțiune ale procurorului, concretizate

printre altele în participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată,

exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești etc.

Prin urmare, soluționarea pricinii dedusă

judecății în condițiile neparticipării procurorului, obligatorie potrivit

normelor legii speciale, atrage consecința desființării hotărârii pronunțate în

aceste condiții de neregularitate procedurală, ipoteza incidentă fiind acea

prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și nu acea invocată în recurs.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății se vădește a nu fi

fondat urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Buzău împotriva deciziei nr. 132 din 17 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie

2010.