ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5154/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 1408/114/2010 reclamantul B.I.V. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie obligat pârâtul la plata unei sume de 200.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit în perioada 16 august 1945-15 mai 1948 cât a fost prizonier în U.R.S.S., precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. Reclamantul și-a motivat cererea arătând că în perioada 16 august 1944-15 mai 1948 a fost prizonier de război în U.R.S.S., iar în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, s-a adresat Comisiei Constituită pe lângă Direcția de Muncă și Asigurări Sociale Buzău în vederea acordării drepturilor cuvenite, cererea sa fiind respinsă prin hotărârea nr. 382/1994.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 240/1997 a Tribunalului Buzău, s-a desființat hotărârea nr. 382/1994 a Comisiei Județene Buzău pentru Aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 și i s-au acordat drepturile bănești cuvenite, însă în urma intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reclamantul consideră că a fost creat cadrul legal pentru acordarea măsurilor reparatorii celor care au avut de suferit în perioada respectivă. Prin sentința civilă nr. 616 din 30 aprilie 2010 a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 178 din 22 septembrie 2010 a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței arătate, pentru motivele ce urmează: Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a fost prizonier de război în U.R.S.S.

în perioada 23 august 1944–23 iunie 1948 și în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 prin sentința civilă nr. 240/1997 a Tribunalului Buzău i s-au acordat drepturile cuvenite. Deși reclamantului i-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de prevederile acestui din urmă act normativ, întrucât măsura aplicată acestuia nu se încadrează în dispozițiile art. 1, 3 și 4. Din moment ce situația reclamantului de prizonier de război nu intră în sfera de aplicare a art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, nefiind condamnare cu caracter politic și nici măsură administrativă cu caracter politic, în mod corect prima instanță, făcând aplicarea textelor legale incidente în cauză, a respins acțiunea promovată de acesta.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât Legea nr. 221/2009 completează dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, și se referă acelorași categorii de persoane. Se mai arată că prevederile art. 5 alin. (4) din lege arată că legea se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990. Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, deși legal citat, nu a depus întâmpinarea prevăzută de art. 308 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma motivului de nelegalitate invocat, a probatoriilor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Decretul-Lege nr. 118/1990, astfel cum rezultă din titulatura actului normativ, a fost adoptat pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, privește persoanele care fie au fost condamnate politic, conform art. 1, fie au fost supuse unei măsuri administrative cu caracter politic luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă ori stabilirea de loc de muncă obligatoriu.

Din conținutul celor două acte normative rezultă că reglementările privesc doar parțial aceleași categorii de persoane și anume persoanele condamnate politic ori cele ce au suferit o măsură administrativă cu caracter politic. Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocate de recurent drept temei de drept al îndreptățirii la realizarea pretențiilor sale, nu indică categoria de persoane îndreptățite la aplicarea Legii nr. 221/2009, ci stabilește criteriile ce trebuie avute în vedere de instanța de judecată la determinarea cuantumului despăgubirii acordat pentru daune morale, printre ele figurând și măsurile reparatorii deja acordate persoanelor ce intră în sfera de aplicare a art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009.

Neîndoielnic că recurentul a suferit privațiuni materiale și morale în perioada prizonieratului, numai că legiuitorul Legii nr. 221/2009 nu a înțeles să includă și prizonieratul în aria de aplicare a acestei legi, așa cum a făcut-o prin Decretul-Lege nr. 118/1990. Înalta Curte, pentru argumentele ce preced, reținând că instanța superioară de fond a aplicat corect legea situației de fapt rezultă din probatoriul administrat, va respinge recursul ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei civile nr. 178 din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2011.