ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3419/2011

Asupra recursului de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la 29 ianuarie 2010, G.D. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în perioada 24 august 1944 - 15 august 1945 cât a fost prizonier de război în URSS, în cuantum de 100.000 RON. Tribunalul Buzău, secția civilă, prin sentința nr. 528 din 16 aprilie 2010, a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă introdusă de reclamantul G.D. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că Legea nr. 221/2009 reglementează acordarea măsurilor reparatorii exclusiv pentru cei care au suferit condamnări cu caracter politic ori au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic.

Atât noțiunea de condamnare cu caracter politic cât și cea de măsură administrativă cu caracter politic sunt definite prin art. 1 și 3 din legea menționată, iar cazurile în care se poate reține o asemenea situație sunt în mod limitativ prevăzute, astfel încât incidența respectivelor dispoziții legale nu poate fi extinsă la cazuri neprevăzute în actul normativ. Or, în speță, reclamantul a fost prizonier de război în fosta URSS, în perioada 24 august 1944 - 15 august 1945, situația care nu reprezintă o condamnare cu caracter politic ori o măsură administrativă cu caracter politic care să dea dreptul acestuia la despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 125 din 14 iunie 2010, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței Tribunalului, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Asociația F.D.P. din România. S-a reținut de către instanța de apel că Legea nr. 221/2001, invocată de reclamant ca temei al pretențiilor sale, stipulează acordarea de despăgubiri persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

S-a constatat că situația concretă a apelantului, de prizonier de război în fosta URSS, nu se regăsește în niciuna dintre situațiile reglementate la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel cum sunt descrise de art. 1 și 3 din aceleași act normativ. S-a reținut totodată că apelantul nu se află nici în ipoteza prevăzută de alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, text care se aplică doar persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990. Or, în speță, deși teoretic reclamantul ar fi beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, aflându-se în ipoteza reglementată de art. 1 alin. (2) lit. b), nu a uzat însă de procedura reglementată de acest act normativ, situație în care, în absența deciziei care să-i recunoască respectivele drepturi, nu îi pot fi aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul G.D., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a celor două hotărâri pronunțate în cauză și pe cale de consecință, admiterea acțiunii introductive în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de despăgubiri morale. A invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că prin Decretul-Lege nr. 118/1990 s-a instituit cadrul legal de acordare a unor drepturi celor care au luptat pentru eliberarea țării și au fost luați prizonieri. A arătat că legiuitorul vorbește generic de prizonierii de război care au dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar Legea nr. 221/2009 vine să completeze aceste drepturi fără a face distincție dacă s-a beneficiat sau nu de respectivele drepturi.

În acest context, toți cei care au luptat pentru eliberarea țării și au fost luați prizonieri beneficiază atât de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 cât și de cele ale Legii nr. 221/2009 [art. 5 alin. (4)], recurentul precizând că figurează pe lista Asociației F.D.P. din România. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Acțiunea introductivă de instanță a fost formulată în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, act normativ prin care legiuitorul a definit noțiunile de „condamnare cu caracter politic" [art. 1 alin. (1)] și de „măsură administrativă cu caracter politic" (art. 3), a enumerat faptele care atrag condamnări și măsuri administrative cu acest caracter, a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege și totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care au suferit o condamnare sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative de acest gen de a se adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [art. 1 alin. (4) și art. 4 alin. (1)] sau pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative [art. 3 și art. 4 alin. (2)]. Prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Astfel, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că analiza legalității și temeiniciei pretențiilor reclamantului, trebuie să se facă în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziții nu este reglementată situația concretă a recurentului și anume aceea de prizonier de război în fosta URSS ca premisă pentru acordarea daunelor morale. În acest context, critica recurentului potrivit căreia are dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 și pe cale de consecință și la cele prevăzute de Legea nr. 221/2009, care completează drepturile prevăzute de primul act normativ, nu poate fi primită.

Textul de lege cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, invocat de recurent în susținerea pretențiilor sale, stipulează că legea "se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare". Se reține însă că respectivul text de lege nu reglementează aplicarea automată a Legii nr. 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să beneficieze și această categorie de persoane. Altfel spus, faptul că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu constituie un impediment în formularea de către respectiva parte a unei acțiuni în justiție întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.

Faptul că prin Decretul-Lege nr. 118/1990 sunt recunoscute o serie de drepturi persoanelor persecutate politic în perioada comunistă nu înseamnă deci excluderea reclamanților de la beneficiul Legii nr. 221/2009, care are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, soluție care rezultă din modul de redactare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009. Prin urmare, faptul că reclamantul ar fi beneficiarul unei indemnizații în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 nu înlătură dreptul acestuia la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit urmare condamnării sau ca efect al măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus în perioada comunistă, ci este doar un criteriu legal de cuantificare a daunelor morale acordate în baza Legii nr. 221/2009.

Or, în cazul în speță, recurentul nu numai că nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009 ca având posibilitatea de a solicita daune pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin măsura administrativă cu caracter politic, dar, cum a reținut și instanța de apel și cum de altfel a arătat și prin motivele de recurs, nu a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. Posibilitatea de a beneficia de acest Decret-Lege este doar una pur teoretică, recurentul apreciind că i se pot aplica respectivele dispoziții, deși în fapt nu a întreprins niciun demers pentru recunoașterea acestor drepturi. Cocluzionând, se reține că recurentul nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții legale neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.

Pentru cele de mai sus, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se privește a fi nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.D. împotriva deciziei nr. 125 din 14 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2011.