ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3419/2011

Asupra recursului

de față constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Buzău la 29 ianuarie 2010, G.D. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009

și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în perioada 24 august 1944 - 15

august 1945 cât a fost prizonier de război în URSS, în cuantum de 100.000 RON.

Tribunalul Buzău,

secția civilă, prin sentința nr. 528 din 16 aprilie 2010, a respins ca neîntemeiată

acțiunea civilă introdusă de reclamantul G.D.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că Legea nr. 221/2009 reglementează acordarea

măsurilor reparatorii exclusiv pentru cei care au suferit condamnări cu caracter

politic ori au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic. Atât

noțiunea de condamnare cu caracter politic cât și cea de măsură administrativă cu

caracter politic sunt definite prin art. 1 și 3 din legea menționată, iar cazurile

în care se poate reține o asemenea situație sunt în mod limitativ prevăzute, astfel

încât incidența respectivelor dispoziții legale nu poate fi extinsă la cazuri neprevăzute

în actul normativ.

Or, în speță,

reclamantul a fost prizonier de război în fosta URSS, în perioada 24 august 1944

- 15 august 1945, situația care nu reprezintă o condamnare cu caracter politic ori

o măsură administrativă cu caracter politic care să dea dreptul acestuia la despăgubiri

în baza Legii nr. 221/2009.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, prin decizia nr. 125 din 14 iunie 2010, prin care s-a respins

ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței Tribunalului, în contradictoriu

cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Asociația F.D.P. din

România.

S-a reținut de

către instanța de apel că Legea nr. 221/2001, invocată de reclamant ca temei al

pretențiilor sale, stipulează acordarea de despăgubiri persoanelor care au suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

S-a constatat

că situația concretă a apelantului, de prizonier de război în fosta URSS, nu se

regăsește în niciuna dintre situațiile reglementate la art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009, astfel cum sunt descrise de art. 1 și 3 din aceleași act normativ.

S-a reținut totodată

că apelantul nu se află nici în ipoteza prevăzută de alin. (4) al art. 5 din Legea

nr. 221/2009, text care se aplică doar persoanelor cărora le-au fost recunoscute

drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Or, în speță,

deși teoretic reclamantul ar fi beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990,

aflându-se în ipoteza reglementată de art. 1 alin. (2) lit. b), nu a uzat însă de

procedura reglementată de acest act normativ, situație în care, în absența deciziei

care să-i recunoască respectivele drepturi, nu îi pot fi aplicabile dispozițiile

art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamantul G.D., solicitând admiterea acestuia,

modificarea în tot a celor două hotărâri pronunțate în cauză și pe cale de consecință,

admiterea acțiunii introductive în sensul obligării pârâtului la plata sumei de

100.000 RON cu titlu de despăgubiri morale.

A invocat motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanța de apel nu a ținut

cont de faptul că prin Decretul-Lege nr. 118/1990 s-a instituit cadrul legal de

acordare a unor drepturi celor care au luptat pentru eliberarea țării și au fost

luați prizonieri.

A arătat că legiuitorul

vorbește generic de prizonierii de război care au dreptul la măsurile reparatorii

prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar Legea nr. 221/2009 vine să completeze

aceste drepturi fără a face distincție dacă s-a beneficiat sau nu de respectivele

drepturi.

În acest context,

toți cei care au luptat pentru eliberarea țării și au fost luați prizonieri beneficiază

atât de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 cât și de cele ale Legii nr. 221/2009

[art. 5 alin. (4)], recurentul precizând că figurează pe lista Asociației F.D.P.

din România.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Acțiunea introductivă

de instanță a fost formulată în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, act normativ

prin care legiuitorul a definit noțiunile de „condamnare cu caracter politic"

[art. 1 alin. (1)] și de „măsură administrativă cu caracter politic" (art.

3), a enumerat faptele care atrag condamnări și măsuri administrative cu acest caracter,

a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această categorie,

fără a fi enumerate expres în lege și totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor

care au suferit o condamnare sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative

de acest gen de a se adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului

politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [art.

1 alin. (4) și art. 4 alin. (1)] sau pentru constatarea caracterului politic al

măsurii administrative [art. 3 și art. 4 alin. (2)].

Prin art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a reglementat dreptul persoanelor care

au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de

a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Astfel, în raport

de obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că analiza legalității și

temeiniciei pretențiilor reclamantului, trebuie să se facă în raport de prevederile

Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziții nu este reglementată situația concretă

a recurentului și anume aceea de prizonier de război în fosta URSS ca premisă pentru

acordarea daunelor morale.

În acest context,

critica recurentului potrivit căreia are dreptul la măsurile reparatorii prevăzute

de Decretul-Lege nr. 118/1990 și pe cale de consecință și la cele prevăzute de Legea

nr. 221/2009, care completează drepturile prevăzute de primul act normativ, nu poate

fi primită.

Textul de lege

cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, invocat de recurent în susținerea

pretențiilor sale, stipulează că legea "se aplică și persoanelor cărora le-au

fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat,

cu modificările și completările ulterioare".

Se reține însă

că respectivul text de lege nu reglementează aplicarea automată a Legii nr. 221/2009

persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege

ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să beneficieze și această categorie

de persoane.

Altfel spus, faptul

că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990

nu constituie un impediment în formularea de către respectiva parte a unei acțiuni

în justiție întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.

Faptul că prin

Decretul-Lege nr. 118/1990 sunt recunoscute o serie de drepturi persoanelor persecutate

politic în perioada comunistă nu înseamnă deci excluderea reclamanților de la beneficiul

Legii nr. 221/2009, care are caracter de complinire a actelor normative emise anterior

în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, soluție

care rezultă din modul de redactare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și

b) din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, faptul

că reclamantul ar fi beneficiarul unei indemnizații în baza Decretului-Lege nr.

118/1990 nu înlătură dreptul acestuia la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009,

pentru prejudiciul moral suferit urmare condamnării sau ca efect al măsurii administrative

cu caracter politic la care a fost supus în perioada comunistă, ci este doar un

criteriu legal de cuantificare a daunelor morale acordate în baza Legii nr. 221/2009.

Or, în cazul în

speță, recurentul nu numai că nu face parte din categoria persoanelor prevăzute

de Legea nr. 221/2009 ca având posibilitatea de a solicita daune pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare sau prin măsura administrativă cu caracter politic,

dar, cum a reținut și instanța de apel și cum de altfel a arătat și prin motivele

de recurs, nu a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990.

Posibilitatea

de a beneficia de acest Decret-Lege este doar una pur teoretică, recurentul apreciind

că i se pot aplica respectivele dispoziții, deși în fapt nu a întreprins niciun

demers pentru recunoașterea acestor drepturi.

Cocluzionând,

se reține că recurentul nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 pentru

motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act

normativ, incidența respectivelor dispoziții legale neputând fi extinsă la cazuri

neprevăzute de lege.

Pentru cele de

mai sus, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

declarat de reclamant se privește a fi nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul G.D. împotriva deciziei nr. 125 din 14 iunie 2010

a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 aprilie 2011.