ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 440/2006
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 440/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra contestației în anulare de
față,
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința arbitrală nr. 19 din
29 iulie 2004, tribunalul arbitral din cadrul Comisiei de Arbitraj de pe lângă
Camera de Comerț Industrie și Agricultură a Județului Arad în dosarul nr. 15/A/2003,
a respins excepțiile de necompetență și de tardivitate a cererii de modificare
a acțiunii, a admis în parte cererea de arbitrare formulată de reclamanta BC S.I.B.R.
SA Arad în contradictoriu cu pârâta SC R.B.I. SRL Arad, a constatat nulitatea
absolută a actului adițional din 21 ianuarie 2003 la contractul din 19
octombrie 2001 modificat și a contractului din 6 iunie 2002; s-a constatat
nemodificarea contractului prin actul adițional din 21 ianuarie 2003; s-a
constatat că la data de 8 septembrie 2003 a intervenit încetarea contractului și
a actelor adiționale și al contractului, ca efect al denunțării unilaterale a
contractului de către reclamantă, s-a respins capătul de cerere privind
constatarea inopozabilității actului adițional din 21 ianuarie 2003, cu
cheltuieli de judecată aferente.
Acțiunea în anulare formulată de
pârâta SC R.B.I. SRL Arad, împotriva hotărârii arbitrale a fost respinsă de
Curtea de Apel Timișoara, prin sentința nr. 56 din 10 noiembrie 2004, instanța
de control judecătoresc reținând netemeinicia motivelor invocate de reclamantă
în acțiunea în anulare.
Împotriva acestei din urmă hotărâri
a declarat recurs pârâta SC I. SRL Arad (fostă SC R.B.I. SRL), criticând-o
pentru nelegalitate.
Recurenta și-a subsumat criticile
motivelor de modificare prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C.
proc. civ. și de art. 304
1
C. proc. civ.
Astfel în cadrul motivului de
modificare prevăzut de art. 304.9 C. proc. civ. recurenta a formulat
următoarele critici:
- instanța de control judecătoresc a
făcut o greșită aplicare a art. 21 din Legea nr. 58/1998.
- sentința recurată a fost
pronunțată cu încălcarea principiului „accesorium sequitur principale” cât
privește stabilirea competenței instanței prevăzută de actul adițional la
contractul principal.
În cadrul motivului de modificare
prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. recurenta a formulat critici cu
privire la următoarele aspecte:
- nici tribunalul arbitral și nici
instanța de control judecătoresc nu s-au pronunțat asupra teoriei mandatului
aparent și asupra nulității relative invocate de pârâtă.
- tribunalul arbitral și instanța
judecătorească nu au analizat documentele invocate de pârâtă în susținerea
acoperirii nulității relative a contractului.
În cadrul motivului de recurs
reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta a arătat
că, în opinia sa, instanța de control judecătoresc a validat o hotărâre
arbitrală motivată contradictoriu.
Analizând punctual criticile
recurentei, Înalta Curte, prin decizia nr. 3570 din 10 iunie 2005, a respins
recursul ca nefondat.
Prin cererea introdusă la Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția comercială, înregistrată sub nr. 3182 din
24 octombrie 2004 SC I. SRL Arad (fostă SC R.B.I. SRL Arad) a formulat
contestație în anulare împotriva deciziei pronunțate în recurs.
Contestatoarea își întemeiază
cererea pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., 318 alin. (1)
teza 2 C. proc. civ.
a) Criticile subsumate de
contestatoare motivului de anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza 1 C.
proc. civ., potrivit căruia hotărârea instanței de recurs este nelegală, fiind
rezultatul unei grave greșeli materiale în soluționarea cauzei vizează faptul
că instanța de recurs, menținând sentința recurată, nu a luat în considerare
elementele determinante ale înscrisurilor depuse la dosar și care, în opinia
contestatoarei ar fi stat la baza unei motivări contradictorii. Astfel, se
arată că, în măsura în care s-ar fi apreciat că actul adițional este nul
absolut, pentru aceleași motive instanța ar fi trebuit să nu confere efecte
juridice notificărilor.
b) Criticile întemeiate pe
dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea
instanței de recurs este nelegală întrucât instanța a omis să se pronunțe
asupra tuturor motivelor de modificare a sentinței recurate vizează următoarele
aspecte:
- instanța de recurs a omis să se
pronunțe asupra motivului de recurs referitor la nulitatea relativă a actului
adițional precum și asupra acoperirii acestei nulități prin executarea
clauzelor actului adițional;
- instanța de recurs a omis să se
pronunțe asupra motivului de recurs referitor la teoria mandatului aparent;
- instanța de recurs a omis a se
pronunța asupra motivului de recurs referitor la caracterul juridic de sine
stătător al actului adițional;
- instanța de recurs a omis a se
pronunța asupra motivului de recurs privind legalitatea modificării obiectului
cererii.
Contestația în anulare este
nefondată.
a) Cu privire la primul motiv de
anulare întemeiat pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.
instanța reține următoarele:
Este unanim acceptată consacrarea
dată de doctrină și jurisprudență sintagmei „eroare materială” în sensul
dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.
Astfel, sunt considerate greșeli
materiale în înțelesul art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. respingerea
greșită a unui recurs ca tardiv, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau
ca declarat de un mandatar fără calitate.
Criticile aduse de contestatoare în
susținerea acestui motiv de anulare vizează aprecierea probelor, interpretarea
unor dispoziții legale de drept substanțial care nu pot face obiectul analizei
instanței în cadrul contestației în anulare întrucât legiuitorul nu a creat
această cale extraordinară de atac pentru reformarea unor greșeli de fond, ci
doar pentru remedierea unor greșeli materiale.
Un alt argument ce poate fi adus în
sprijinul respingerii acestei prime critici îl constituie și faptul că
dispozițiile art. 318 C. proc. civ. sunt extrem de restrictive, având un câmp
limitat de aplicare de natură a trasa o demarcație netă între calea de
retractare (proprie contestației în anulare) și calea de reformare (proprie
recursului).
b) Referitor la criticile întemeiate
pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., se constată, în raport
de motivarea recursului, că sunt nefondate.
Instanța de recurs a subliniat în
motivarea hotărârii, încă de la început, că motivele invocate în recurs trebuie
circumscrise modului în care instanța de control judecătoresc a soluționat
aspectele criticate de recurentă.
Faptul că instanța a analizat unitar
motivele de recurs și a sintetizat, pe grupe de motive, problemele de drept
invocate nu poate conduce la concluzia că aceasta a omis a analiza vreunul
dintre motivele invocate.
Astfel, instanța de recurs, a
constatat că în mod corect s-a reținut că actul adițional, este lovit de
nulitate absolută.
Confirmând nulitatea absolută
instanța de recurs s-a pronunțat în sensul că a reținut ca irelevantă derularea
contractelor sub acest aspect, dat fiind faptul că executarea contractului nu
poate acoperi nulitatea acestuia.
De asemenea, criticile recurentei cu
privire la teoria mandatului aparent și cele referitoare la modificarea
obiectului cererii au făcut obiectul analizei instanței de recurs, aceasta
înlăturându-le cu motivarea că în acțiunea arbitrală recurenta a avut calitatea
de pârâtă, situație în care nu este în măsură să ceară sancționarea depășirii
obiectului cererii.
Întrucât tribunalul arbitral și
instanța de control judecătoresc, au făcut vorbire pe larg despre aceste
aspecte, instanța de recurs a confirmat, implicit, legala dezlegare dată
acestor probleme de drept.
Instanța de recurs s-a pronunțat, de
asemenea, și cu privire la aplicarea în speță a principiului accesorium sequitur
principale, arătând că actul adițional nu are o existență de sine stătătoare și
nu poate fi analizat separat de contractele pe care le modifică.
În considerarea celor ce preced,
Înalta Curte va respinge contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare
formulată de contestatorul SC I. SRL Arad, împotriva deciziei nr. 3570 din 10
iunie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială,
în dosarul nr. 945/2005.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică,
astăzi 3 februarie 2006.