ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5434/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 30

noiembrie 1999, reclamanta SC R. SA Onești a solicitat anularea deciziei nr.

223 din 10 noiembrie 1999, emisă de Direcția Generală a Vămilor (în prezent

Autoritatea Națională a Vămilor), prin care i s-a respins contestația formulată

împotriva actului constatator nr. 26 din 3 februarie 1999, întocmit de Biroul

Vamal Bacău.

Curtea de Apel Bacău, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 57 din 25 aprilie

2000, a respins acțiunea față de Ministerul Finanțelor, Direcția Generală a

Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Bacău și Garda Financiară

Bacău, pentru lipsa calității procesuale a acestora și ca nefondată, acțiunea

împotriva pârâtelor Direcția Generală a Vămilor, Direcția Regională Vamală Iași

și Biroul Vamal Bacău.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 1545 din 25 aprilie 2001, a casat

sentința recurată de reclamant și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare,

la aceeași instanță, pentru ca reclamanta să-și precizeze acțiunea și să fie

suplimentat probatoriul.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă

nr. 130 din 10 decembrie 2002, a admis acțiunea precizată, a anulat decizia nr.

2235/1999, a Direcției Generale a Vămilor, dispoziția nr. 184 din 22 iunie

1999, a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de

Stat Bacău, hotărârea nr. 64 din 16 februarie 1999, a Gărzii Financiare Bacău

și procesul-verbal nr. 732 din 3 februarie 1999, întocmit de Garda Financiară

Bacău, a obligat Direcția Generală a Vămilor să restituie reclamantei, suma de

2.692.346.858 lei reprezentând valoarea actualizată a sumei de 1.045.647.860

lei, reprezentând accize, T.V.A., cota de 25% la Fondul special al drumurilor

și majorările aferente acestora și a obligat pârâtele la plata sumei de

15.985.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Recursul declarat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bacău și de Direcția Regională Vamală

Interjudețeană Iași, în numele și pentru Direcția Generală a Vămilor, a fost

admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ, prin decizia nr. 4098 din 25 noiembrie 2003, în sensul că s-a

casat sentința atacată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceiași

instanță, reținându-se că instanța de fond a soluționat pricina, cu încălcarea

dispoziției de ordine publică referitoare la participarea procurorului la

judecată.

Rejudecând din nou cauza, Curtea de

Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr.

135 din 16 martie 2004, a admis în parte acțiunea, în sensul că a anulat

decizia nr. 2235/1999, emisă de Direcția Generală a Vămilor, decizia nr. 12 din

27 ianuarie 1999, a Direcției Regionale Vamale Iași și în parte, actul

constatator nr. 26 din 3 februarie 1999, numai în ce privește anularea

declarațiilor vamale de export menționate în Anexa nr. 1 a deciziei nr.

12/1999, a respins, ca nefondată, cererea de obligare a Direcției Generale a

Vămilor la restituirea T.V.A., accizelor și a cotei de 25% la Fondul special al

drumurilor și contestația formulată împotriva actelor întocmite de Garda

Financiară Bacău și a dispoziției nr. 184 din 22 iunie 1999, emisă de Direcția

Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Bacău și a

obligat pârâtele Direcția Generală a Vămilor și Direcția Regională Vamală Iași,

la plata sumei de 333.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța reține, în motivarea

sentinței, că este legală obligarea reclamantei la plata T.V.A., accizelor și a

cotei de 25% la Fondul special al drumurilor, deoarece bunurile ce au făcut

obiectul comercializării, nu au fost scoase definitiv din țară, reclamanta

nefăcând dovada exportului.

Mai reține că nu poate fi reținută

apărarea reclamantei, că vânzarea s-a realizat în condițiile FCA Onești,

conform regulilor INCOTERMS 1990, deoarece aceste reguli nu se substituie

dispozițiilor legale imperative dintr-un stat și nu pot reprezenta o opțiune a

comerciantului, în raport cu condițiile stabilite expres prin lege, pentru a se

putea naște dreptul la facilități.

Reclamanta a declarat recurs

împotriva sentinței, considerând că este netemeinică și nelegală.

Susține că și-a îndeplinit toate

obligațiile, în momentul în care a predat marfa vămuită pentru export, în grija

cărăușului desemnat de cumpărător și că din acest moment răspunderea sa

încetează, iar faptul că marfa ar fi fost vândută în interiorul țării, nu îi

anulează poziția de exportator.

Menționează că instanța de fond a

reținut corect lipsa culpei sale și din acest motiv a admis contestația

formulată împotriva deciziei nr. 115/1999 și deciziei nr. 2235/1999, pe care

le-a anulat, dar a apreciat eronat analizarea distinctă a actelor emise de

autoritățile vamale și a celor emise de autoritățile fiscale.

Arată că s-a respins nejustificat

cererea de obligare a autorităților fiscale.

Arată că s-a respins nejustificat

cererea de obligare a autorităților vamale la plata despăgubirilor, prin

interpretarea incorectă a prevederilor art. 61 și 83 din Legea nr. 141/1997,

deoarece autoritatea vamală poate să o oblige la plata taxelor ca urmare a

anulării declarațiilor vamale de export, creându-se o confuzie între actele

edificatoare aflate la dosar și motivarea sentinței.

Susține că din cuprinsul Legii nr.

141/1997 și a Regulamentului de aplicare a acesteia nu rezultă că exportatorul

are obligația de a scoate din țară mărfurile vămuite la export și că titularul

de tranzit vamal este transportatorul mărfurilor, nu exportatorul, reclamanta

îndeplinindu-și obligațiile de livrare, în momentul în care a predat marfa

vămuită pentru export, în grija cărăușului, la locul convenit prin contract.

Direcția Regională Vamală Iași a

formulat întâmpinare, în numele și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, prin

care solicită ca recursul să fie respins ca nefondat, deoarece instanța de fond

a reținut corect că actul emis de autoritatea vamală a constituit doar condiția

declanșării verificărilor efectuate de Garda Financiară Bacău, astfel că invocarea

de către recurentă, a Codului vamal și a Regulamentului de aplicare a acestuia,

este nerelevantă, în condițiile în care nu s-a făcut dovada realității

operațiunii de export.

Menționează că obligațiile stabilite

în sarcina recurentei sunt reglementate de O.G. nr. 3/1992, republicată, H.G.

nr. 512/1998, O.U.G. nr. 82/1997 și Legea nr. 118/1996, iar acordarea

scutirilor prevăzute de aceste acte normative putea opera numai în condițiile

în care produsele petroliere erau exportate.

Analizând motivele de recurs

invocate, ținând cont de materialul probator administrat în cauză și de

dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă a vândut către

firmele A.O.

Inc. Irlanda și D.A.

Ltd. Marea Britanie, în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 520512708

din 24 august 1998, respectiv nr. 1938 din 23 martie 1998, în condiții de

livrare FCA Onești, în conformitate cu regulile INCOTERMS 1990, cantitatea

totală de 236,900 tone produse petroliere.

Aceste produse au fost puse la

dispoziția persoanei împuternicite de cele două cumpărătoare, pentru care

recurenta a întocmit 27 declarații vamale de export, produsele fiind vămuite la

Punctul Vamal Onești.

Produsele petroliere vămuite

trebuiau exportate în Bulgaria, prin Vama Giurgiu, conform declarației vamale

întocmită de recurentă, dar în realitate acestea au fost valorificate în

interiorul României.

Sesizând această împrejurare,

Direcția Regională Vamală Iași a anulat declarațiile vamale de export și a

sesizat organele financiare, care au stabilit în sarcina recurentei, obligația

de plată către bugetul de stat pentru produsele petroliere vândute celor două

firme străine, cu titlu de T.V.A., accize și cota de 25% la Fondul special al

drumurilor, cu majorările de întârziere aferente acestora, a sumei totale de

1.045.647.860 lei, obligații contestate de recurentă și în cauza de față.

Instanța de fond a reținut corect,

contrar susținerilor recurentei, că trebuie analizate distinct actele emise de

autoritățile vamale și cele emise de organele financiare, apreciind că organele

vamale nu aveau dreptul să anuleze declarațiile vamale, astfel că actele emise

de acestea în sensul respectiv se impunea să fie anulate.

Dar a avut în vedere și faptul că nu

se putea admite cererea de despăgubiri, pentru că organele financiare au

stabilit ulterior că recurenta nu a realizat exportul și ca atare, a fost

obligată să plătească legal, pentru vânzarea produselor petroliere în discuție,

T.V.A., accize și cota de 25% la Fondul special al drumurilor, cu majorările de

întârziere aferente, conform prevederilor O.G. nr. 3/1992. republicată, H.G.

nr. 512/1998, O.U.G. nr. 82/1997 și Legii nr. 118/1996.

Recurenta ar fi beneficiat de

scutirile de la plata accizelor, T.V.A. și cotei de 25% la Fondul special al

drumurilor, numai în situația în care produsele petroliere în discuție ar fi

fost exportate, ceea ce nu s-a întâmplat.

Ca atare, este nerelevant faptul că

recurenta a întocmit declarațiile vamale de export și a făcut înregistrarea

contabilă în evidențele sale în acest sens, deoarece nu s-a realizat în fapt

exportul, ceea ce era de natură să ducă la aplicarea dispozițiilor legale ce

reglementează obligațiile fiscale pentru actele de comerț efectuate în

interiorul României.

De asemenea, este irelevant că

vânzarea s-a realizat în condițiile FCA Onești, conform regulilor INCOTERMS

1990, pentru că, așa cum a reținut și instanța de fond, acestea nu se pot

substitui dispozițiilor legale imperative dintr-un stat, prin actele normative

menționate mai sus prevăzându-se posibilitatea acordării de scutiri la accize,

T.V.A. și Fondul special al drumurilor, numai de îndeplinirea condiției ca

bunurile să fie exportate, deci să părăsească efectiv teritoriul României.

Nu prezintă relevanță nici faptul că

recurenta a predat marfa vămuită către cărăușul ales de cele două firme și din

acest motiv ar fi scutită de vreo obligație, deoarece recurenta este persoana

care ar fi beneficiat de scutirile respective în cazul în care exportul se

realiza în realitate și cum acesta nu s-a îndeplinit în fapt, nu avea nici

dreptul la scutiri.

Pentru considerentele arătate mai

sus, reținându-se că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică,

urmează să se respingă recursul, ca nefondat.

Văzând și prevederile art. 299 și

312 C. proc. civ.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC R.

SA Onești împotriva sentinței nr. 135 din 16 martie 2004 a Curții de Apel

Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 noiembrie 2005.