ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3307/2005

Asupra conflictului negativ de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3702 din 30

iunie 2004, Judecătoria Arad a respins cererea de validare a popririi formulată

de creditoarea B.R. SA, sucursala Timișoara, în contradictoriu cu debitoarea SC

E.M.J.L. SRL Arad și terțul poprit SC A. SRL Arad.

Împotriva sentinței a declarat apel

creditoarea iar Curtea de Apel Timișoara, ca instanță de control judiciar, a

recalificat, din oficiu, această cale de atac ca fiind o contestație la

executare, astfel că prin decizia civilă nr. 328 din 13 iunie 2004 și-a

declinat competența de soluționare în fond a cererii în favoarea Judecătoriei

Arad.

Această din urmă instanță, prin

sentința civilă nr. 570 din 2 februarie 2005 și-a declinat la rândul său

competența în favoarea Curții de Apel Timișoara, reținând în esență că

„recalificarea” unei căi de atac într-o cerere de fond nu poate schimba

competența materială a instanțelor, astfel cum ea este prevăzută de lege. In

consecință, constatându-se ivit conflictul negativ de competență, judecătoria a

făcut aplicarea prevederilor art. 21 și art. 22 C. proc. civ., sesizând Înalta

Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de

competență.

Examinând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte reține că în cauză competența aparține, ca instanță de

apel, Curții de Apel Timișoara, a cărei soluție în problema calificării

cererilor și a stabilirii instanței competente este nu numai inedită ci și

esențialmente greșită.

Astfel, împotriva sentinței

Judecătoriei Arad prin care i s-a respins cererea de validare a popririi,

creditoarea a formulat apel, invocând în exclusivitate motive de nelegalitate a

soluției. In aceste condiții „recalificarea din oficiu” a cererii de apel ca

fiind o contestație la executare încalcă în primul rând principiul

disponibilității, specific procesului civil, iar pe de altă parte este absolut

ilogică. Ar rezulta, într-o asemenea situație, că societatea creditoare ar

formula contestație la executare împotriva propriei ei cereri la executare. In

fine, „recalificând cererea din oficiu”, Curtea de apel a lăsat apelul

nesoluționat, astfel că soarta hotărârii pronunțate în fond este incertă.

Practic, într-o asemenea formulă, în privința aceleiași cereri ar exista două

hotărâri în ființă, una cu privire la poprire și alta în materia contestației

la executare, ceea ce este inadmisibil.

În consecință, regulatorul de

competență va pune capăt, în sensul menționat, acestei situații juridice

speciale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Stabilește competența de soluționare a apelului în

favoarea Curții de Apel Timișoara în acțiunea formulată de B.R. SA, sucursala

Timișoara, împotriva SC A. SRL.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie

2005.