ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 11.10.2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7878/2005

HOTĂRÂRE
11.10.2005
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7878/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17

decembrie 2001, reclamantul D.M. a chemat în judecată pârâta SC F. SA București

pentru a fi obligată prin hotărâre judecătorească să-i plătească 10-20 salarii

medii pe unitate, reprezentând plăți compensatorii.

În motivarea acțiunii a arătat că

pârâta, prin decizia nr. 216 din 29 septembrie 2000 i-a desfăcut contractul de

muncă în temeiul art. 130 lit. a) C. muncii, situație în care era îndreptățit

la acordarea plăților compensatorii stabilite prin dispozițiile art. 94 alin. (2)

din contractul colectiv de muncă la nivel de grupuri de unități și pe cele ale

contractului colectiv de muncă.

Prin sentința civilă nr. 236F din 21

martie 2002 a Tribunalului București, secția V-a civilă și de contencios administrative

s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului D.M. împotriva pârâtei SC F.

SA București.

Curtea de Apel București, secția

pentru conflicte de muncă și litigii de muncă, prin decizia civilă nr. 2170 din

4 decembrie 2002 a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva

sentinței civile nr. 236F din 21 martie 2002 a Tribunalului București.

S-a reținut că în cauză nu este

vorba despre o disponibilizare colectivă, în sensul prevăzut de O.G. nr. 98/1999,

deoarece decizia au luat-o de comun acord sindicat și patronat.

S-a mai avut în vedere că, în lipsa

negocierii stabilite de părțile contractante, instanța nu putea interveni și

stabili ce sumă se cuvenea fiecărui angajat.

Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție invocând dispozițiile art. 330

pct. 2 C. proc. civ. a declarat recurs în anulare împotriva celor două hotărâri

judecătorești pentru încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond.

S-a învederat că prin decizia nr. 216

din 29 septembrie 2000, SC F. SA București a desfăcut reclamantului D.M. contractul

de muncă, în temeiul art. 130 lit. a) C. muncii, măsură luată în aceeași

perioadă și față de alți salariați, scopul avut în vedere fiind acela al

eficientizării economice a societății.

Într-o asemenea situație,

reclamantul era îndreptățit la plăți compensatorii, conform O.U.G. nr. 98/1999

privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de

muncă sunt desfăcute ca urmare a concedierilor colective, completate cu O.U.G.

nr. 185/1999 și O.U.G. nr. 77/2000.

Potrivit acestor acte normative, ce

reglementează cadrul general al protecției sociale a persoanelor

disponibilizate, salariații disponibilizați prin concediere colective,

beneficiază de plăți compensatorii dacă au fost încadrați cu contract

individual de muncă pe durată nedeterminată și au o vechime în muncă, la

angajatul care i-a disponibilizat, de minimum 6 luni realizată în ultimele 12

luni înaintea disponibilizării și cadrul concret pentru fiecare ramură, grup de

unități a fost reglementat pe anul 2000 prin contractul colectiv de muncă.

Astfel, prin art. 94 alin. (1) din

contractul colectiv la nivel de grupuri de unități s-a stipulat că „patronul se

angajează ca, în contractele de societate ale unităților cu participare străină

sau internă, pentru activități pe teritoriul României, să prevadă o clauză prin

care partea străină sau internă se obligă să respecte drepturile prevăzute în

legislația muncii, în vigoare, în contractele colective de muncă la nivel de

unitate, în convențiile OIM, precum și acordurile privind companiile

transnaționale ratificate de România.

Potrivit alin. (2) al aceluiași

articol, „concretizarea alineatului 1, în cazul disponibilizărilor de personal,

la inițiativa patronului, din motive de eficientizare economică, restructurări,

reorganizări, modernizare de tehnologizare sau ca urmare a lichidării, se

asigură prin protecția socială a salariaților care se face prin negocierea

între părți, patronat-sindicat, a unor plăți compensatorii cuprinse între 10-20

salarii medii pe societate”.

Situația financiară gravă a unității

a determinat concedierea colectivă a 120 de salariați așa cum s-a evidențiat

prin protocolul nr. 7/2000.

Cu toate acestea, neînserarea în

contractul colectiv la nivel de unitate a obligației de a se acorda plăți

compensatorii salariaților disponibilizați, nu exonerează unitatea de a aplica

dispozițiile legale în vigoare la nivel de ramură, respectiv la nivel național,

consacrat în actele normative menționate.

Recursul în anulare este întemeiat,

urmând a fi admis în raport de cele ce urmează:

Reclamantului i s-a desfăcut

contractul de muncă în temeiul art. 130 lit. a) C. munciifără ca pârâta să-i

acorde plățile compensatorii prevăzute de art. 94 din Contractul colectiv de

muncă. Dispozițiile alin. (2) din acest articol sunt aplicabile, deoarece

unitatea pârâtei avea obligația de a prevedea o clauză în contract prin care să

se oblige să respecte drepturile prevăzute de legislația muncii în vigoare.

În speță, contractul colectiv de

muncă încheiat între SC F. SA București și S.L.F. Berceni București din cadrul

SC F. SA, ca eșalon inferior, a fost pus de acord cu contractul la nivel de

grupuri de unități, pentru că în art. 12 pct. 3 din acesta se prevede că

părțile convin cu „ori de câte ori în privința drepturilor și avantajelor ce

decurg din acest contract, intervin reglementări legale sau convenționale mai

favorabile, ele să facă parte de drept din acest contract.

Dispozițiile legale enunțate

evidențiază dreptul reclamantului la plăți compensatorii, astfel că în mod

greșit s-a reținut de către cele două instanțe neacordarea lor în absența

negocierilor privind cuantumul plăților compensatorii, neglijența patronului și

sindicatului neputând paraliza drepturile legale ale salariaților

disponibilizați.

Față de aceste considerente, în

lipsa negocierii dintre sindicat și patronat, reclamantul era îndreptățit să

primească minimul de plăți compensatorii, respectiv echivalentul a zece salarii

medii pe unitate.

În aceste condiții, urmează să fie

admis recursul în anulare, să fie casate cele două hotărâri criticate și pe

fond, admițând acțiunea reclamantului, pârâta să fie obligată să-i plătească

plățile compensatorii echivalente cu 10 salarii medii pe unitate.

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei

civile nr.2170 din 4 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția pentru

conflicte de muncă și litigii de muncă, și a sentinței nr. 236F din 21 martie

2002 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios

administrativ, pe care o casează.

Admite acțiunea declarată de reclamantul D.M. și obligă pe

pârâta SC F. SA să plătească reclamantului 10 salarii pe unitate cu titlu de

plăți compensatorii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2005.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2003-05-30
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2271/2003
G.C. a chemat în judecată pe pârâta S.C. “F.” SA solicitând, în temeiul art.73 din Legea nr.168/1999, a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2000 și a contractului colectiv de muncă la nivel de grupuri de unități, soci
ÎCCJ
0,94
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82647)
râtă a fost admis prin decizia civilă nr.1103 din 26 iulie 2001 a Tribunalului București, secția a V a civilă și de contencios administrativ care a respins acțiunea ca nefondată. În esență, în motivarea deciziei, s-a reținut că în lipsa neg
ÎCCJ 2003-02-04
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 365/2003
Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1283 din 1 februarie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București a fost admisă acțiunea formulată de reclam
ÎCCJ
0,94
ÎCCJ, decizie (scj.ro #131598)
t cu unii salariați acordarea unor plăți compensatorii mai mari decât cele arătate în art. 21 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate iar cu recurentele nu a negociat deloc constituie discriminare, atât în sensul art. 2 din OG
ÎCCJ 2004-06-25
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4808/2004
Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 22 martie 2001 pe rolul Judecătoriei Satu-Mare, reclamanta B.A. SA, sucursala Satu Mare, a chemat în judecată A.J
Sursă