ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7878/2005

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 17 decembrie 2001, reclamantul D.M. a chemat în judecată pârâta SC F. SA București pentru a fi obligată prin hotărâre judecătorească să-i plătească 10-20 salarii medii pe unitate, reprezentând plăți compensatorii. În motivarea acțiunii a arătat că pârâta, prin decizia nr. 216 din 29 septembrie 2000 i-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 lit. a) C. muncii, situație în care era îndreptățit la acordarea plăților compensatorii stabilite prin dispozițiile art. 94 alin. (2) din contractul colectiv de muncă la nivel de grupuri de unități și pe cele ale contractului colectiv de muncă.

Prin sentința civilă nr. 236F din 21 martie 2002 a Tribunalului București, secția V-a civilă și de contencios administrative s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului D.M. împotriva pârâtei SC F. SA București. Curtea de Apel București, secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă, prin decizia civilă nr. 2170 din 4 decembrie 2002 a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 236F din 21 martie 2002 a Tribunalului București. S-a reținut că în cauză nu este vorba despre o disponibilizare colectivă, în sensul prevăzut de O.G. nr. 98/1999, deoarece decizia au luat-o de comun acord sindicat și patronat. S-a mai avut în vedere că, în lipsa negocierii stabilite de părțile contractante, instanța nu putea interveni și stabili ce sumă se cuvenea fiecărui angajat.

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție invocând dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. a declarat recurs în anulare împotriva celor două hotărâri judecătorești pentru încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. S-a învederat că prin decizia nr. 216 din 29 septembrie 2000, SC F. SA București a desfăcut reclamantului D.M. contractul de muncă, în temeiul art. 130 lit. a) C. muncii, măsură luată în aceeași perioadă și față de alți salariați, scopul avut în vedere fiind acela al eficientizării economice a societății. Într-o asemenea situație, reclamantul era îndreptățit la plăți compensatorii, conform O.U.G.

nr. 98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă sunt desfăcute ca urmare a concedierilor colective, completate cu O.U.G. nr. 185/1999 și O.U.G. nr. 77/2000. Potrivit acestor acte normative, ce reglementează cadrul general al protecției sociale a persoanelor disponibilizate, salariații disponibilizați prin concediere colective, beneficiază de plăți compensatorii dacă au fost încadrați cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată și au o vechime în muncă, la angajatul care i-a disponibilizat, de minimum 6 luni realizată în ultimele 12 luni înaintea disponibilizării și cadrul concret pentru fiecare ramură, grup de unități a fost reglementat pe anul 2000 prin contractul colectiv de muncă.

Astfel, prin art. 94 alin. (1) din contractul colectiv la nivel de grupuri de unități s-a stipulat că „patronul se angajează ca, în contractele de societate ale unităților cu participare străină sau internă, pentru activități pe teritoriul României, să prevadă o clauză prin care partea străină sau internă se obligă să respecte drepturile prevăzute în legislația muncii, în vigoare, în contractele colective de muncă la nivel de unitate, în convențiile OIM, precum și acordurile privind companiile transnaționale ratificate de România.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, „concretizarea alineatului 1, în cazul disponibilizărilor de personal, la inițiativa patronului, din motive de eficientizare economică, restructurări, reorganizări, modernizare de tehnologizare sau ca urmare a lichidării, se asigură prin protecția socială a salariaților care se face prin negocierea între părți, patronat-sindicat, a unor plăți compensatorii cuprinse între 10-20 salarii medii pe societate”. Situația financiară gravă a unității a determinat concedierea colectivă a 120 de salariați așa cum s-a evidențiat prin protocolul nr. 7/2000. Cu toate acestea, neînserarea în contractul colectiv la nivel de unitate a obligației de a se acorda plăți compensatorii salariaților disponibilizați, nu exonerează unitatea de a aplica dispozițiile legale în vigoare la nivel de ramură, respectiv la nivel național, consacrat în actele normative menționate.

Recursul în anulare este întemeiat, urmând a fi admis în raport de cele ce urmează: Reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 lit. a) C. munciifără ca pârâta să-i acorde plățile compensatorii prevăzute de art. 94 din Contractul colectiv de muncă. Dispozițiile alin. (2) din acest articol sunt aplicabile, deoarece unitatea pârâtei avea obligația de a prevedea o clauză în contract prin care să se oblige să respecte drepturile prevăzute de legislația muncii în vigoare. În speță, contractul colectiv de muncă încheiat între SC F. SA București și S.L.F. Berceni București din cadrul SC F. SA, ca eșalon inferior, a fost pus de acord cu contractul la nivel de grupuri de unități, pentru că în art. 12 pct. 3 din acesta se prevede că părțile convin cu „ori de câte ori în privința drepturilor și avantajelor ce decurg din acest contract, intervin reglementări legale sau convenționale mai favorabile, ele să facă parte de drept din acest contract.

Dispozițiile legale enunțate evidențiază dreptul reclamantului la plăți compensatorii, astfel că în mod greșit s-a reținut de către cele două instanțe neacordarea lor în absența negocierilor privind cuantumul plăților compensatorii, neglijența patronului și sindicatului neputând paraliza drepturile legale ale salariaților disponibilizați. Față de aceste considerente, în lipsa negocierii dintre sindicat și patronat, reclamantul era îndreptățit să primească minimul de plăți compensatorii, respectiv echivalentul a zece salarii medii pe unitate. În aceste condiții, urmează să fie admis recursul în anulare, să fie casate cele două hotărâri criticate și pe fond, admițând acțiunea reclamantului, pârâta să fie obligată să-i plătească plățile compensatorii echivalente cu 10 salarii medii pe unitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr.2170 din 4 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă, și a sentinței nr. 236F din 21 martie 2002 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, pe care o casează. Admite acțiunea declarată de reclamantul D.M. și obligă pe pârâta SC F. SA să plătească reclamantului 10 salarii pe unitate cu titlu de plăți compensatorii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2005.