ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3773/2003
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3773/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Deliberând asupra recursului în anulare de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La
data de 31 ianuarie 2003, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiție a declarat în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f)
din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 din C. proc. civ., recurs în
anulare împotriva sentinței civile nr. 9034 din 18 septembrie 2001 a
Judecătoriei sectorului 1 și a deciziei civile nr. 117 din 31 ianuarie 2002 a
Tribunalului București, secția a IV-a civilă.
S-a susținut că hotărârile au fost pronunțate cu
încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a
cauzei pe fond.
În motivarea recursului în anulare s-a arătat că
prin acțiune reclamanții T.S., C.S., I.L., T.V., D.N., D.M. și G.C. au
solicitat instanței ca pârâta Agenția Municipală pentru Ocuparea Forței de
Muncă București să fie obligată a le achita plățile compensatorii stabilite
prin O.U.G. nr. 9/1997 și nr. 98/1999.
Reclamanții au arătat că au fost salariați ai
S.C. „B.” S.A. iar în cadrul procedurii de restructurare a acesteia s-au
efectuat mai multe concedieri colective, fără ca ei să beneficieze de plățile
compensatorii prevăzute de actele normative menționate.
Prin sentința civilă nr. 9034 din 18 septembrie
2001, Judecătoria sectorului 1 a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Instanța a reținut că în perioada în care au
fost desfăcute contractele individuale de muncă ale reclamanților,
reprezentații Fondului Proprietății de Stat în adunarea generală nu au avut un
mandat special, care s-a dat abia în luna august 1999.
Sentința a rămas definitivă prin decizia nr. 117
din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, care a
respins ca nefondat recursul reclamanților.
În recursul în anulare s-a susținut în esență că
lipsa mandatului special al reprezentantului F.P.S. în adunarea generală nu are
drept consecință imposibilitatea acordării plăților compensatorii.
Examinând întregul material probator administrat
în cauză, Curtea reține următoarele:
Contractele individuale de muncă ale
reclamanților, foști salariați la S.C. „B.” S.A., au fost desfăcute în lunile
august 1998 și aprilie-mai 1999, momente la care era în vigoare O.U.G. nr. 9/1997,
modificată și completată prin O.U.G. nr. 52/1998.
Fondul Proprietății de Stat a acordat mandat
special reprezentantului său în Adunarea Generală a Acționarilor băncii în luna
august 1999.
Potrivit prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 52/1998,
acest act normativ se referă la unele măsuri de protecție pentru persoanele ale
căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a
concedierilor colective efectuate în procesul de restructurare, închidere
operațională a activității, privatizare sau lichidare.
Noțiunea de „închidere operațională” este
definită în art. 6 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 99/1999 ca fiind ansamblul
operațiunilor de natură tehnică și organizatorică întreprinsă de
administratorii ori, după caz, lichidatorii societăților comerciale cu capital
majoritar de stat, din împuternicirea adunării generale a acționarilor sau a
consiliului de administrație, având ca finalitate încetarea activității
economice a societății și conservarea activelor și a altor bunuri ale acesteia
până la vânzarea lor.
Rezultă așadar că închiderea operațională este o
etapă prealabilă vânzării de active a respectivei societăți comerciale.
Potrivit art. 11 lit. i) din Regulamentul
Fondului Proprietății de Stat, aprobat prin H.G. nr. 55/1998, în vigoare la
acel moment, este necesară existența unui mandat special dat reprezentantului
Fondului Proprietății de Stat din Adunarea generală, în situația unor acte de
dispoziție ce urmează a fi efectuate.
Având în vedere aceste reglementări, prevederea
cuprinsă în art. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 52/1998 și anume: „desfacerea
contractului individual de muncă se va face în termen de 60 de zile, după caz,
de la ... data hotărârii adunării generale a acționarilor, în baza mandatului
special dat de Fondul Proprietății de Stat reprezentanților săi în adunarea
generală” nu poate fi interpretată decât în sensul că reprezentantul F.P.S. are
nevoie de un mandat special pentru a hotărî asupra închiderii operaționale, iar
nu asupra concedierilor colective care constituie o consecință firească a
acesteia.
Dacă s-ar interpreta textul în sensul că fără
acest mandat special salariații cărora li s-a desfăcut contractul de muncă nu
pot primi plăți compensatorii, așa cum au considerat instanțele, s-ar ajunge la
efecte inadmisibile.
În primul rând s-ar permite F.P.S. să dispună, prin
acordarea/neacordarea mandatului, asupra unor drepturi conferite salariaților
prin lege. S-ar încălca astfel principiul egalității tuturor celor aflați în
situații identice sau solitare. În fine, fiind vorba despre reprezentarea
legală în cadrul adunării generale a acționarilor, aceasta va putea fi
contestată numai potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990 cu consecința ca, în
caz de neatacare, să rămână valabile și actele subsecvente, respectiv
desfacerea contractelor de muncă.
De altfel, într-un act normativ ulterior și
anume O.U.G. nr. 98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror
contracte individuale de muncă sunt desfăcute ca urmare a concedierilor
colective, se prevede [art. 14 alin. (3)] că „în vederea închiderii
operaționale se va acorda mandat special de către F.P.S. reprezentanților săi
în adunarea generală”.
Mai mult, art. 29 alin. (3) din același act
normativ prevede expres că dreptul la plata compensatorie se naște la data
desfacerii contractului individual de muncă pentru disponibilizările prin concedieri
colective efectuate la aceeași unitate, fără a face distincție asupra cauzelor
ce au generat aceste măsuri.
Textul următor din ordonanță reglementează în
mod limitativ situațiile în care nu se acordă plăți compensatorii, reclamanții
neîncadrându-se în nici una dintre aceste ipoteze.
Pe de altă parte, dacă neparticiparea
salariaților la serviciile de preconcediere colectivă – așa cum este cazul și
în speță – se datorează culpei angajatorului, care nu și-a respectat
obligațiile stabilite prin art. 46 alin. (3) din O.U.G. nr. 98/1000 – aceștia
sunt de asemenea îndreptățiți la primirea plăților compensatorii.
Așa fiind, Curtea constată că soluția
instanțelor de respingere a acțiunii este urmarea încălcării evidente a
dispozițiilor legale menționate.
În consecință, recursul în anulare urmează a fi
admis potrivit dispozițiilor art. 330
3
alin. (1) rap. la art. 314 C.
proc. civ., cu consecința casării ambelor hotărâri și a rejudecării cauzei în
fond.
Se va constata că acțiunea reclamanților este
fondată și va fi admisă, dispunându-se obligarea pârâtei de a le plăti plățile
compensatorii, în cuantumul prevăzut în expertiza ale cărei concluzii nu au
fost contestate și cheltuielile de judecată datorate conform prevederilor art. 274
C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat
de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție
împotriva sentinței civile 9034 din 18 septembrie 2001 a Judecătoriei sectorului
1 București și deciziei civile 117 R din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului
București, secția a IV-a civilă.
Casează hotărârile atacate și rejudecând, admite
acțiunea reclamanților T.S., C.S., I.L., T.V., D.N., D.M., G.C. împotriva
pârâtei Agenția Municipală pentru Ocuparea Forței de Muncă.
Obligă pârâta să plătească reclamanților
următoarele sume, cu titlul de plăți compensatorii T.S. 126.071.671 lei, plus
5.400.000 lei cheltuieli de judecată C.S. 99.460.972 lei pus 4.400.00 lei,
cheltuieli de judecată; I.L. 89.274.139 lei plus 4.400.000 lei cheltuieli de
judecată; T.V. 126.071.671 lei plus 1.400.000 lei cheltuieli de judecată; D.N.
126.071.671 lei și 1.400.00 lei, cheltuieli de judecată, D.M. 105.054.120 lei
plus 1.400.000 lei, cheltuieli de judecată; G.C. 63.927.183 lei, plus 1.400.000
lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2003.