ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3773/2003

Deliberând asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

data de 31 ianuarie 2003, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f)

din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 din C. proc. civ., recurs în

anulare împotriva sentinței civile nr. 9034 din 18 septembrie 2001 a

Judecătoriei sectorului 1 și a deciziei civile nr. 117 din 31 ianuarie 2002 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

S-a susținut că hotărârile au fost pronunțate cu

încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond.

În motivarea recursului în anulare s-a arătat că

prin acțiune reclamanții  T.S.,  C.S.,   I.L., T.V., D.N., D.M. și G.C. au

solicitat instanței ca pârâta Agenția Municipală pentru Ocuparea Forței de

Muncă București să fie obligată a le achita plățile compensatorii stabilite

prin O.U.G. nr. 9/1997 și nr. 98/1999.

Reclamanții au arătat că au fost salariați ai

S.C. „B.” S.A. iar în cadrul procedurii de restructurare a acesteia s-au

efectuat mai multe concedieri colective, fără ca ei să beneficieze de plățile

compensatorii prevăzute de actele normative menționate.

Prin sentința civilă nr. 9034 din 18 septembrie

2001, Judecătoria sectorului 1 a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că în perioada în care au

fost desfăcute contractele individuale de muncă ale reclamanților,

reprezentații Fondului Proprietății de Stat în adunarea generală nu au avut un

mandat special, care s-a dat abia în luna august 1999.

Sentința a rămas definitivă prin decizia nr. 117

din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, care a

respins ca nefondat recursul reclamanților.

În recursul în anulare s-a susținut în esență că

lipsa mandatului special al reprezentantului F.P.S. în adunarea generală nu are

drept consecință imposibilitatea acordării plăților compensatorii.

Examinând întregul material probator administrat

în cauză, Curtea reține următoarele:

Contractele individuale de muncă ale

reclamanților, foști salariați la S.C. „B.” S.A., au fost desfăcute în lunile

august 1998 și aprilie-mai 1999, momente la care era în vigoare O.U.G. nr. 9/1997,

modificată și completată prin O.U.G. nr. 52/1998.

Fondul Proprietății de Stat a acordat mandat

special reprezentantului său în Adunarea Generală a Acționarilor băncii în luna

august 1999.

Potrivit prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 52/1998,

acest act normativ se referă la unele măsuri de protecție pentru persoanele ale

căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a

concedierilor colective efectuate în procesul de restructurare, închidere

operațională a activității, privatizare sau lichidare.

Noțiunea de „închidere operațională” este

definită în art. 6 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 99/1999 ca fiind ansamblul

operațiunilor de natură tehnică și organizatorică întreprinsă de

administratorii ori, după caz, lichidatorii societăților comerciale cu capital

majoritar de stat, din împuternicirea adunării generale a acționarilor sau a

consiliului de administrație, având ca finalitate încetarea activității

economice a societății și conservarea activelor și a altor bunuri ale acesteia

până la vânzarea lor.

Rezultă așadar că închiderea operațională este o

etapă prealabilă vânzării de active a respectivei societăți comerciale.

Potrivit art. 11 lit. i) din Regulamentul

Fondului Proprietății de Stat, aprobat prin H.G. nr. 55/1998, în vigoare la

acel moment, este necesară existența unui mandat special dat reprezentantului

Fondului Proprietății de Stat din Adunarea generală, în situația unor acte de

dispoziție ce urmează a fi efectuate.

Având în vedere aceste reglementări, prevederea

cuprinsă în art. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 52/1998 și anume: „desfacerea

contractului individual de muncă se va face în termen de 60 de zile, după caz,

de la ... data hotărârii adunării generale a acționarilor, în baza mandatului

special dat de Fondul Proprietății de Stat reprezentanților săi în adunarea

generală” nu poate fi interpretată decât în sensul că reprezentantul F.P.S. are

nevoie de un mandat special pentru a hotărî asupra închiderii operaționale, iar

nu asupra concedierilor colective care constituie o consecință firească a

acesteia.

Dacă s-ar interpreta textul în sensul că fără

acest mandat special salariații cărora li s-a desfăcut contractul de muncă nu

pot primi plăți compensatorii, așa cum au considerat instanțele, s-ar ajunge la

efecte inadmisibile.

În primul rând s-ar permite F.P.S. să dispună, prin

acordarea/neacordarea mandatului, asupra unor drepturi conferite salariaților

prin lege. S-ar încălca astfel principiul egalității tuturor celor aflați în

situații identice sau solitare. În fine, fiind vorba despre reprezentarea

legală în cadrul adunării generale a acționarilor, aceasta va putea fi

contestată numai potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990 cu consecința ca, în

caz de neatacare, să rămână valabile și actele subsecvente, respectiv

desfacerea contractelor de muncă.

De altfel, într-un act normativ ulterior și

anume O.U.G. nr. 98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror

contracte individuale de muncă sunt desfăcute ca urmare a concedierilor

colective, se prevede [art. 14 alin. (3)] că „în vederea închiderii

operaționale se va acorda mandat special de către F.P.S. reprezentanților săi

în adunarea generală”.

Mai mult, art. 29 alin. (3) din același act

normativ prevede expres că dreptul la plata compensatorie se naște la data

desfacerii contractului individual de muncă pentru disponibilizările prin concedieri

colective efectuate la aceeași unitate, fără a face distincție asupra cauzelor

ce au generat aceste măsuri.

Textul următor din ordonanță reglementează în

mod limitativ situațiile în care nu se acordă plăți compensatorii, reclamanții

neîncadrându-se în nici una dintre aceste ipoteze.

Pe de altă parte, dacă neparticiparea

salariaților la serviciile de preconcediere colectivă – așa cum este cazul și

în speță – se datorează culpei angajatorului, care nu și-a respectat

obligațiile stabilite prin art. 46 alin. (3) din O.U.G. nr. 98/1000 – aceștia

sunt de asemenea îndreptățiți la primirea plăților compensatorii.

Așa fiind, Curtea constată că soluția

instanțelor de respingere a acțiunii este urmarea încălcării evidente a

dispozițiilor legale menționate.

În consecință, recursul în anulare urmează a fi

admis potrivit dispozițiilor art. 330

3

alin. (1) rap. la art. 314 C.

proc. civ., cu consecința casării ambelor hotărâri și a rejudecării cauzei în

fond.

Se va constata că acțiunea reclamanților este

fondată și va fi admisă, dispunându-se obligarea pârâtei de a le plăti plățile

compensatorii, în cuantumul prevăzut în expertiza ale cărei concluzii nu au

fost contestate și cheltuielile de judecată datorate conform prevederilor art. 274

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței civile 9034 din 18 septembrie 2001 a Judecătoriei sectorului

1 București și deciziei civile 117 R din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului

București, secția    a IV-a civilă.

Casează hotărârile atacate și rejudecând, admite

acțiunea reclamanților T.S., C.S., I.L., T.V., D.N., D.M., G.C. împotriva

pârâtei Agenția Municipală pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Obligă pârâta să plătească reclamanților

următoarele sume, cu titlul de plăți compensatorii T.S. 126.071.671 lei, plus

5.400.000 lei cheltuieli de judecată C.S. 99.460.972 lei pus 4.400.00 lei,

cheltuieli de judecată; I.L. 89.274.139 lei plus 4.400.000 lei cheltuieli de

judecată; T.V. 126.071.671 lei plus 1.400.000 lei cheltuieli de judecată; D.N.

126.071.671 lei și 1.400.00 lei, cheltuieli de judecată, D.M. 105.054.120 lei

plus 1.400.000 lei, cheltuieli de judecată; G.C. 63.927.183 lei, plus 1.400.000

lei, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2003.