ÎCCJ, decizie (scj.ro #82647)

Conflict de muncă. Plăți compensatorii

cuvenit salariatului disponibilizat

Neinserarea

în contractul colectiv la nivel de unitate a obligației de a se acorda plăți

compensatorii salariaților disponibilizați nu exonerează unitatea de a aplica

dispozițiile legale în vigoare la nivel de ramură, respectiv la nivel național,

consacrate în acte normative privind protecția socială a persoanelor

disponibilizate prin concedieri colective.

Secția civilă, decizia nr.2271 din 30 mai 2003

Reclamanta G.C. a chemat în judecată pe pârâta S.C. „F” SA solicitând, în

temeiul art.73 din Legea nr.168/1999, a contractului colectiv de muncă la nivel

de unitate pe anul 2000 și a contractului colectiv de muncă la nivel de grupuri

de unități, societăți comerciale, stațiuni de cercetare și producție, unități

bugetare din domeniul agriculturii și alimentației pe anul 2000, obligarea la

plata unei sume de 10-20 salarii medii pe unitate, reprezentând plăți

compensatorii, datorate încetării raportului său de muncă în baza art.130 (1)

lit.a din Codul muncii, în urma deciziei nr.216/29.09.2000 emisă de pârâtă.

Prin sentința civilă nr.4456/19.04.2001,  Judecătoria Sectorului IV

București a admis cererea și a obligat pârâta la plata sumei de 25.546.770 lei

reprezentând plăți compensatorii.

În motivarea acestei soluții s-a reținut că pârâta nu a respectat cadrul

legislativ existent privind plata unor compensații bănești în cazul

disponibilizării personalului, astfel încât, conform art.94 alin.2 din Contractul

colectiv de muncă la nivel de grupuri de unități, pârâta a fost obligată să

achite contravaloarea a 10 salarii medii pe unitate.

Recursul declarat de pârâtă a fost admis prin decizia civilă nr.1103 din 26

iulie 2001 a Tribunalului București, secția a V a civilă și de contencios

administrativ care a respins acțiunea  ca nefondată.

În esență, în motivarea deciziei, s-a reținut că în lipsa negocierii între

patronat și sindicat la nivel de unitate, contractul colectiv la nivel de ramură

nu era direct aplicabil.

Această ultimă decizie a fost atacată prin prezentul recurs în anulare, în care

se susține că s-au eludat dispozițiile Ordonanței de Guvern nr.98/1999

completate cu cele ale O.G. nr.185/1999 și O.G. nr.77/2000 potrivit cărora

patronul are obligația de a acorda salariaților disponibilizați plățile

compensatorii reprezentând echivalentul a 10-20 salarii.

Recursul în anulare este fondat.

Reclamanta a fost angajată ca vânzătoare la S.C. „F” SA, în baza unui contract

de muncă pe durată nedeterminată.

Prin decizia nr.216 din 29 septembrie 2000, în baza Protocolului

nr.8/28.09.2000 încheiat cu reprezentanții salariaților, S.C. „F” SA a

desfăcut  reclamantei contractul de muncă în baza art.130 (1) lit.a din

Codul muncii. Astfel cum rezultă din ansamblul probelor dosarului, cu aceeași

ocazie au fost concediați 120 de salariați ai unității.

Ca atare, erau incidente dispozițiile OUG nr.98/1999 privind protecția socială

a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca

urmare a concedierilor colective, completate cu OUG nr.185/1999 și OUG

nr.77/2000.

Potrivit acestor acte normative, care reglementează cadrul general al

protecției sociale a persoanelor disponibilizate, salariații disponibilizați

prin concedieri colective beneficiază de plăți compensatorii dacă au fost

încadrați cu contract individual  de muncă pe durată nedeterminată și au o

vechime în muncă, la angajatorul care i-a disponibilizat, de minimum 6 luni,

realizată în ultimele 12 luni înaintea disponibilizării.

Cadrul concret pentru fiecare ramură, grup de unități a fost reglementat, pe

anul 2000, prin Contractul colectiv de muncă, publicat în Monitorul Oficial al

României, partea a V a, nr.3/3 mai 2000.

Conform art.94 alin.2 din acest act normativ, “în cazul disponibilizărilor de

personal, la inițiativa patronatului, din motive de eficientizare economică,

restructurări, reorganizări, modernizare (...) se asigură protecția socială a

salariaților, care se face prin negociere între părți, patronat-sindicat, a

unor plăți compensatorii cuprinse între 10-20 salarii medii pe unitate”.

Din protocolul nr.7/2000, la care au participat reprezentanții conducerii

executive și ai sindicatului rezultă că situația financiară gravă a

unității a determinat concedierea colectivă a 120 de salariați.

Neinserarea în contractul colectiv la nivel de unitate a obligației de a se

acorda plăți compensatorii salariaților disponibilizați nu exonerează unitatea

de a aplica dispozițiile legale în vigoare la nivel de ramură, respectiv

la  nivel național,  consacrate în actele normative anterior

menționate.

Cum potrivit art.75 din Legea nr.168/1999 privind soluționarea

conflictelor  de muncă (în vigoare la data investirii instanței de fond)

ca și art.287 din noul Cod al muncii, sarcina probei în conflictele  de

muncă revine angajatorului, iar în speță acesta nu a dovedit că ar fi avut loc

negocieri  potrivit legii privind cuantumul plăților compensatorii, greșit

a fost admis recursul împotriva sentinței de fond, care apreciase în mod corect

lipsa culpei reclamantei în neinserarea unei atari clauze în contractul

colectiv de muncă la nivel de  unitate.

Pentru considerentele anterior expuse, conform art.330

3

, raportat la

art.312 alin.2 și 314 C.proc.civ., recursul în anulare s-a admis, cu consecința

modificării deciziei nr.1103/2001 a Tribunalului București în sensul că s-a

respins recursul S.C. „F” SA împotriva sentinței civile nr.4456/2001 a

Judecătoriei Sectorului 4 București.