ÎCCJ, decizie (scj.ro #82647)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82647) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Conflict de muncă. Plăți compensatorii
cuvenit salariatului disponibilizat
Neinserarea
în contractul colectiv la nivel de unitate a obligației de a se acorda plăți
compensatorii salariaților disponibilizați nu exonerează unitatea de a aplica
dispozițiile legale în vigoare la nivel de ramură, respectiv la nivel național,
consacrate în acte normative privind protecția socială a persoanelor
disponibilizate prin concedieri colective.
Secția civilă, decizia nr.2271 din 30 mai 2003
Reclamanta G.C. a chemat în judecată pe pârâta S.C. „F” SA solicitând, în
temeiul art.73 din Legea nr.168/1999, a contractului colectiv de muncă la nivel
de unitate pe anul 2000 și a contractului colectiv de muncă la nivel de grupuri
de unități, societăți comerciale, stațiuni de cercetare și producție, unități
bugetare din domeniul agriculturii și alimentației pe anul 2000, obligarea la
plata unei sume de 10-20 salarii medii pe unitate, reprezentând plăți
compensatorii, datorate încetării raportului său de muncă în baza art.130 (1)
lit.a din Codul muncii, în urma deciziei nr.216/29.09.2000 emisă de pârâtă.
Prin sentința civilă nr.4456/19.04.2001, Judecătoria Sectorului IV
București a admis cererea și a obligat pârâta la plata sumei de 25.546.770 lei
reprezentând plăți compensatorii.
În motivarea acestei soluții s-a reținut că pârâta nu a respectat cadrul
legislativ existent privind plata unor compensații bănești în cazul
disponibilizării personalului, astfel încât, conform art.94 alin.2 din Contractul
colectiv de muncă la nivel de grupuri de unități, pârâta a fost obligată să
achite contravaloarea a 10 salarii medii pe unitate.
Recursul declarat de pârâtă a fost admis prin decizia civilă nr.1103 din 26
iulie 2001 a Tribunalului București, secția a V a civilă și de contencios
administrativ care a respins acțiunea ca nefondată.
În esență, în motivarea deciziei, s-a reținut că în lipsa negocierii între
patronat și sindicat la nivel de unitate, contractul colectiv la nivel de ramură
nu era direct aplicabil.
Această ultimă decizie a fost atacată prin prezentul recurs în anulare, în care
se susține că s-au eludat dispozițiile Ordonanței de Guvern nr.98/1999
completate cu cele ale O.G. nr.185/1999 și O.G. nr.77/2000 potrivit cărora
patronul are obligația de a acorda salariaților disponibilizați plățile
compensatorii reprezentând echivalentul a 10-20 salarii.
Recursul în anulare este fondat.
Reclamanta a fost angajată ca vânzătoare la S.C. „F” SA, în baza unui contract
de muncă pe durată nedeterminată.
Prin decizia nr.216 din 29 septembrie 2000, în baza Protocolului
nr.8/28.09.2000 încheiat cu reprezentanții salariaților, S.C. „F” SA a
desfăcut reclamantei contractul de muncă în baza art.130 (1) lit.a din
Codul muncii. Astfel cum rezultă din ansamblul probelor dosarului, cu aceeași
ocazie au fost concediați 120 de salariați ai unității.
Ca atare, erau incidente dispozițiile OUG nr.98/1999 privind protecția socială
a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca
urmare a concedierilor colective, completate cu OUG nr.185/1999 și OUG
nr.77/2000.
Potrivit acestor acte normative, care reglementează cadrul general al
protecției sociale a persoanelor disponibilizate, salariații disponibilizați
prin concedieri colective beneficiază de plăți compensatorii dacă au fost
încadrați cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată și au o
vechime în muncă, la angajatorul care i-a disponibilizat, de minimum 6 luni,
realizată în ultimele 12 luni înaintea disponibilizării.
Cadrul concret pentru fiecare ramură, grup de unități a fost reglementat, pe
anul 2000, prin Contractul colectiv de muncă, publicat în Monitorul Oficial al
României, partea a V a, nr.3/3 mai 2000.
Conform art.94 alin.2 din acest act normativ, “în cazul disponibilizărilor de
personal, la inițiativa patronatului, din motive de eficientizare economică,
restructurări, reorganizări, modernizare (...) se asigură protecția socială a
salariaților, care se face prin negociere între părți, patronat-sindicat, a
unor plăți compensatorii cuprinse între 10-20 salarii medii pe unitate”.
Din protocolul nr.7/2000, la care au participat reprezentanții conducerii
executive și ai sindicatului rezultă că situația financiară gravă a
unității a determinat concedierea colectivă a 120 de salariați.
Neinserarea în contractul colectiv la nivel de unitate a obligației de a se
acorda plăți compensatorii salariaților disponibilizați nu exonerează unitatea
de a aplica dispozițiile legale în vigoare la nivel de ramură, respectiv
la nivel național, consacrate în actele normative anterior
menționate.
Cum potrivit art.75 din Legea nr.168/1999 privind soluționarea
conflictelor de muncă (în vigoare la data investirii instanței de fond)
ca și art.287 din noul Cod al muncii, sarcina probei în conflictele de
muncă revine angajatorului, iar în speță acesta nu a dovedit că ar fi avut loc
negocieri potrivit legii privind cuantumul plăților compensatorii, greșit
a fost admis recursul împotriva sentinței de fond, care apreciase în mod corect
lipsa culpei reclamantei în neinserarea unei atari clauze în contractul
colectiv de muncă la nivel de unitate.
Pentru considerentele anterior expuse, conform art.330
3
, raportat la
art.312 alin.2 și 314 C.proc.civ., recursul în anulare s-a admis, cu consecința
modificării deciziei nr.1103/2001 a Tribunalului București în sensul că s-a
respins recursul S.C. „F” SA împotriva sentinței civile nr.4456/2001 a
Judecătoriei Sectorului 4 București.