ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6398/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă introdusă la 8 septembrie 1998 reclamantul P.L.A.F. a chemat în judecată, în nume propriu și în numele fratelui său A.E.A.F., pe pârâtul Statul Român reprezentat de Primăria Municipiului București pentru a fi obligat la reconstituirea dreptului de proprietate și restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 370 mp și casă de locuit. Motivând acțiunea, reclamanții arată că imobilul a constituit proprietatea mamei lor H.F. și a fost preluat fără titlu de pârât la data de 29 mai 1950. La data de 1 februarie 1999 D.I.F.

a formulat cerere de intervenție în favoarea Primăriei Municipiului București solicitând respingerea acțiunii reclamanților ca fiind prescrisă în raport cu prevederile Legii nr. 112/1995, justificând cererea de intervenție prin faptul că a cumpărat apartamentul nr. 1 din imobilul revendicat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2845/18988 din 14 ianuarie 1997. Investită cu soluționarea cererilor descrise, Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, sens în care a pronunțat sentința civilă nr. 1722 din 1 februarie 1999. La data de 7 aprilie 1999 au formulat cerere de intervenție în interes propriu L.V. și L.E. solicitând, în principal, respingerea acțiunii în revendicare și, în subsidiar, chemarea în garanție a Consiliului General al Municipiului București și a SC H.N.

SA în scopul antrenării răspunderii acestora pentru evicțiune cu referire la apartamentul aflat la subsolul imobilului revendicat, care a fost vândut numitei D.E. și transmis succesoral intervenienților, precum și cu referire la garajul vândut intervenientului L.V. La 10 iunie 1999 reclamanții au precizat acțiunea în sensul că au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, C.G.M.B.-D.P.I.-D.A.F.I București, SC H.N. SA, L.V., L.E. și D.I.F. pentru a se constata nulitatea absolută a acțiunii de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 458,80 mp, garaj și clădire cu parter, etaj și mansardă, anularea actelor de vânzare cumpărare intervenite ulterior trecerii imobilului în proprietatea statului, restabilirea situației anterioare și obligarea tuturor pârâților de a le lăsa imobilul în deplină proprietate și posesie.

Prin sentința nr. 215 din 23 septembrie 1999 Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților și ca rămase fără obiect cererile de intervenție. Sentința de mai sus, aflată la fila 77 în dosarul nr. 930/1999 al Tribunalului București, este compusă numai din practica și dispozitiv, lipsind considerentele de fapt și de drept care au determinat instanța să adopte soluția arătată, rezultând din practicaua sentinței doar împrejurarea că, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, intervenienții au depus acte din care rezultă că adevărata proprietară este R.M. Apelul declarat de reclamanți a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 481 A din 15 septembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Instanța de apel a reținut că „așa cum bine a constatat instanța de fond” reclamanții nu au depus la dosar actele cerute în primă instanță prin care să facă dovada că sunt unicii moștenitori ai fostei proprietare a imobilului revendicat. La data de 12 octombrie 2000 reclamanții au declarat recurs prin care critică soluționarea cauzei pe cale de excepție, solicitând casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare. La data de 25 iunie 2001 a decedat reclamantul A.E.A.F., iar la data de 12 iunie 2003 a decedat reclamantul P.L.A.F., recursul fiind continuat de moștenitorii F.H. și I.C. Recursul este întemeiat. Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (4) C. proc.

civ., în forma modificată prin Ordonanța nr. 13 din 29 ianuarie 1998 a Guvernului României, în vigoare la data pronunțării sentinței civile nr. 215 din 23 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, în cazul în care împotriva hotărârii se declară una dintre căile de atac prevăzute de lege, se vor redacta, sub semnătura judecătorilor, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. În speță, așa cum s-a mai arătat, motivarea sentinței primei instanțe nu a fost făcută, instanța de apel având la îndemână numai practicaua și dispozitivul hotărârii supuse apelului dedus judecății sale. Dispoziția legală cuprinzând principiul general al motivării hotărârilor judecătorești a fost edictată în scopul de a se asigura o bună administrare a justiției, precum și pentru a da posibilitatea instanțelor superioare să-și exercite controlul judiciar.

În concret, prima instanță a soluționat cauza pe excepție, dar în lipsa temeiurilor de fapt și de drept care au format convingerea sa, instanța de apel nu a avut posibilitatea de a exercita controlul judiciar. Astfel se explică și faptul că, deși din practicaua sentinței atacate cu apel, rezultă că în fața primei instanțe s-a ridicat excepția lipsei calității procesuale a reclamanților dată de faptul că imobilul revendicat ar fi fost preluat de stat de la o altă persoană decât autoarea reclamanților, instanța de apel a statuat că excepția a fost corect admisă pentru că reclamanții nu ar fi făcut dovada că sunt singurii moștenitori ai autoarei lor. Pe cale de consecință, lipsind motivarea hotărârii primei instanțe, nici instanța de recurs nu are posibilitatea exercitării controlului judiciar specific căii de atac a recursului.

Pentru cele ce preced și în temeiul dispozițiilor art. 313 C. proc. civ., recursul de față va fi admis, hotărârile date în prezenta cauză vor fi casate, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul P.A.F. în nume propriu și ca reprezentant al reclamantului A.E.F., continuat de F.H. și I.C. împotriva deciziei nr. 481/A din 15 septembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează decizia precum și sentința nr. 215 din 23 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, și trimite cauza la același tribunal pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2004.