ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6398/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă introdusă la 8 septembrie 1998

reclamantul P.L.A.F. a chemat în judecată, în nume propriu și în numele

fratelui său A.E.A.F., pe pârâtul Statul Român reprezentat de Primăria

Municipiului București pentru a fi obligat la reconstituirea dreptului de

proprietate și restituirea în natură a imobilului situat în București, compus

din teren în suprafață de 370 mp și casă de locuit.

Motivând acțiunea, reclamanții arată că imobilul a

constituit proprietatea mamei lor H.F. și a fost preluat fără titlu de pârât la

data de 29 mai 1950.

La data de 1 februarie 1999 D.I.F. a formulat cerere de

intervenție în favoarea Primăriei Municipiului București solicitând respingerea

acțiunii reclamanților ca fiind prescrisă în raport cu prevederile Legii nr. 112/1995,

justificând cererea de intervenție prin faptul că a cumpărat apartamentul nr. 1

din imobilul revendicat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2845/18988 din

14 ianuarie 1997.

Investită cu soluționarea cererilor descrise, Judecătoria

sectorului 1 București și-a declinat competența în favoarea Tribunalului

București, sens în care a pronunțat sentința civilă nr. 1722 din 1 februarie

1999.

La data de 7 aprilie 1999 au formulat cerere de intervenție

în interes propriu L.V. și L.E. solicitând, în principal, respingerea acțiunii

în revendicare și, în subsidiar, chemarea în garanție a Consiliului General al

Municipiului București și a SC H.N. SA în scopul antrenării răspunderii

acestora pentru evicțiune cu referire la apartamentul aflat la subsolul imobilului

revendicat, care a fost vândut numitei D.E. și transmis succesoral

intervenienților, precum și cu referire la garajul vândut intervenientului L.V.

La 10 iunie 1999 reclamanții au precizat acțiunea în sensul

că au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului

București, C.G.M.B.-D.P.I.-D.A.F.I București, SC H.N. SA, L.V., L.E. și D.I.F.

pentru a se constata nulitatea absolută a acțiunii de trecere în proprietatea

statului a imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de

458,80 mp, garaj și clădire cu parter, etaj și mansardă, anularea actelor de

vânzare cumpărare intervenite ulterior trecerii imobilului în proprietatea

statului, restabilirea situației anterioare și obligarea tuturor pârâților de a

le lăsa imobilul în deplină proprietate și posesie.

Prin sentința nr. 215 din 23 septembrie 1999 Tribunalul

București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a respins ca

inadmisibilă acțiunea reclamanților și ca rămase fără obiect cererile de

intervenție.

Sentința de mai sus, aflată la fila 77 în dosarul nr.

930/1999 al Tribunalului București, este compusă numai din practica și

dispozitiv, lipsind considerentele de fapt și de drept care au determinat

instanța să adopte soluția arătată, rezultând din practicaua sentinței doar

împrejurarea că, invocând excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților, intervenienții au depus acte din care rezultă că adevărata

proprietară este R.M.

Apelul declarat de reclamanți a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 481 A din 15 septembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă.

Instanța de apel a reținut că „așa cum bine a constatat

instanța de fond” reclamanții nu au depus la dosar actele cerute în primă

instanță prin care să facă dovada că sunt unicii moștenitori ai fostei

proprietare a imobilului revendicat.

La data de 12 octombrie 2000 reclamanții au declarat recurs

prin care critică soluționarea cauzei pe cale de excepție, solicitând casarea

hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La data de 25 iunie 2001 a decedat reclamantul A.E.A.F., iar

la data de 12 iunie 2003 a decedat reclamantul P.L.A.F., recursul fiind

continuat de moștenitorii F.H. și I.C.

Recursul este întemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (4) C. proc. civ., în

forma modificată prin Ordonanța nr. 13 din 29 ianuarie 1998 a Guvernului României,

în vigoare la data pronunțării sentinței civile nr. 215 din 23 septembrie 1999

a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ,

în cazul în care împotriva hotărârii se declară una dintre căile de atac

prevăzute de lege, se vor redacta, sub semnătura judecătorilor, motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței.

În speță, așa cum s-a mai arătat, motivarea sentinței primei

instanțe nu a fost făcută, instanța de apel având la îndemână numai practicaua

și dispozitivul hotărârii supuse apelului dedus judecății sale.

Dispoziția legală cuprinzând principiul general al motivării

hotărârilor judecătorești a fost edictată în scopul de a se asigura o bună

administrare a justiției, precum și pentru a da posibilitatea instanțelor

superioare să-și exercite controlul judiciar.

În concret, prima instanță a soluționat cauza pe excepție,

dar în lipsa temeiurilor de fapt și de drept care au format convingerea sa,

instanța de apel nu a avut posibilitatea de a exercita controlul judiciar.

Astfel se explică și faptul că, deși din practicaua

sentinței atacate cu apel, rezultă că în fața primei instanțe s-a ridicat

excepția lipsei calității procesuale a reclamanților dată de faptul că imobilul

revendicat ar fi fost preluat de stat de la o altă persoană decât autoarea

reclamanților, instanța de apel a statuat că excepția a fost corect admisă

pentru că reclamanții nu ar fi făcut dovada că sunt singurii moștenitori ai

autoarei lor.

Pe cale de consecință, lipsind motivarea hotărârii primei

instanțe, nici instanța de recurs nu are posibilitatea exercitării controlului

judiciar specific căii de atac a recursului.

Pentru cele ce preced și în temeiul dispozițiilor art. 313

C. proc. civ., recursul de față va fi admis, hotărârile date în prezenta cauză

vor fi casate, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare în primă instanță la

Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamantul

P.A.F. în nume propriu și ca reprezentant al reclamantului A.E.F., continuat de

F.H. și I.C. împotriva deciziei nr. 481/A din 15 septembrie 2000 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia precum și sentința

nr. 215 din 23 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și

de contencios administrativ, și trimite cauza la același tribunal pentru

rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2004.