ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4980/2005

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 7021 din 18 decembrie 2000 pronunțată de

Judecătoria Baia Mare a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții H.V.

și H.A. împotriva împotriva pârâtei SN Î.F. SA București și s-a constatat

dreptul de creanță al reclamanților la nivelul sumei de 160.300.200 lei

reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcții și instalații efectuate

de aceștia la imobilul situat în Baia–Mare.

În

pronunțarea acestei hotărî, instanța de fond a reținut că între IEELIF

Maramureș și reclamanți s-a încheiat contractul de închiriere nr. 899 din 11

aprilie 1991 cu privire la imobilul situat în Baia-Mare, iar apoi contractul de

închiriere nr. 1580/1 din 14 iunie 1993 cu privire la același spațiu de locuit.

Contractul

de închiriere era accesoriu la contractul de muncă, iar termenul locațiunii

stipulat în convenție începea să curgă din data de 1 august 1990 până când

reclamantului H.V. îi înceta calitatea de salariat la IEELIF Maramureș.

Întrucât

imobilul reprezenta locuință de serviciu în sensul Legii nr. 5/1973 și locuință

de intervenție în terminologia Legii nr. 85/1992, s-a respins capătul de cerere

din acțiune pentru obligarea pârâtei să le vândă reclamanților acest spațiu

deoarece dispozițiile legale interzic vânzarea locuințelor de intervenție.

Din

concluziile expertizei efectuate în cauză a rezultat că reclamanții au efectuat

lucrări de construcții și instalații necesare și utile în valoare de

160.300.200 lei, astfel că instanța a constatat că aceștia au un drept de

creanță împotriva pârâtei.

Apelurile

declarate de reclamanți și de pârâtă împotriva acestei sentințe au fost

respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 979 din 12 septembrie 2001

pronunțată de Tribunalul Maramureș ce a considerat legală și temeinică

hotărârea instanței de fond.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâta.

Curtea

de Apel Cluj, secția civilă, prin decizia nr. 767 din 3 aprilie 2002 a admis

recursurile declarate de pârâți și a modificat decizia tribunalului în sensul că

a admis apelurile reclamanților și pârâtei schimbând sentința Judecătoriei Baia

Mare.

Pe

fond, a fost admisă acțiunea reclamanților H.V. și H.A. împotriva pârâtei SN

Î.F. SA București pe care a obligat-o să încheie cu reclamanții contract de

vânzare–cumpărare pentru apartamentul nr. 1 situat în Baia-Mare.

Totodată,

a fost respins capătul de cerere din acțiunea reclamanților privind constatarea

dreptului de creanță privind îmbunătățirile aduse imobilului iar pârâta a fost

obligată să plătească suma de 5.175.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a

reținut că apartamentul nr. 1 situat în Baia-Mare, a fost închiriat

reclamantului H.V. de către antecesoarea pârâtei IEELIF Maramureș prin

contractul de închiriere nr. 899 din 11 aprilie 1991 și apoi prin contractul

nr. 1580 din 14 iunie 1993.

Locuința

de intervenție este definitivă prin art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992 și

art. 2 lit. e) din Legea nr. 114/1996 ca fiind destinată cazării personalului

unităților economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinesc

activități sau funcții ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgență,

în cadrul unităților. Aceste locuințe nu se vând.

În

cauză, instanța de recurs a constatat că pârâta nu a probat că reclamantul a

îndeplinit o activitate ce necesita prezența permanentă sau în caz de urgență

în cadrul unității, ori că prin zona în care este amplasată construcția,

apartamentul reprezintă locuință de intervenție.

O

dovadă în sensul celor expuse este și împrejurarea că reclamanții ocupă

locuința și în prezent deși raporturile de muncă au încetat pentru reclamant de

la data de 25 septembrie 1994.

Ca

urmare, s-a considerat că apartamentul în litigiu nu constituie locuință de

intervenție și ca atare nu este exceptată de la vânzare și reclamantul, chiar

dacă nu mai este angajatul pârâtei, beneficiază de dreptul de a cumpăra spațiul

închiriat în temeiul art. 7 alin. (6) din Legea nr. 85/1992.

În

raport de soluția obligării pârâtei să vândă reclamanților locuința în litigiu,

a fost admis și recursul pârâtei și pe fond a fost respinsă cererea

reclamanților de a se constata dreptul lor de creanță constând în

contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului.

La

data de 1 aprilie 2003, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei nr. 767 din

3 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în conformitate cu art. 27

lit. f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

Se

susține în esență că decizia Curții de Apel Cluj a fost pronunțată cu

încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond. Totodată hotărârea este și vădit netemeinică.

Astfel

din probele administrate și anume fișa mijlocului fix precum și din schița

imobilului în litigiu rezultă că locuința este situată în „Cantonul Sistem Baia

Mare”.

De

asemenea din proiectul de construcție reiese că apartamentul este situat în

sediul Cantonului IEELIF Baia Mare, lucrarea făcând parte din cadrul

proiectului IEELIF București privind „amenajarea hidroameliorativă complexă pe

malul stâng al râului Someș”.

Din

adresa emisă de Centrul de Proiectare Maramureș rezultă că la etajul imobilului

sunt prevăzute două apartamente pentru specialiștii unității respective.

Pe de

altă parte, se susține că instanța de recurs nu a avut în vedere că din anul

1995, contractul de închiriere pentru spațiul de locuit în litigiu a încetat

prin notificarea adresată de pârâtă astfel că reclamanții nu mai au calitatea

de chiriași cerută de art. 7 alin. (6) din Legea nr. 85/1992 pentru a cumpăra

locuința în litigiu.

Intimații

reclamanți H.A. și H.V. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea

recursului în anulare deoarece locuința în litigiu nu este locuință de

intervenție pentru care este incidentă interdicția de vânzare prevăzută de

lege. Totodată s-a susținut că intimații nu și-au pierdut calitatea de

chiriași, câtă vreme contractul de locațiune nu a fost reziliat pe cale

judecătorească.

Recursul în anulare este fondat pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Potrivit art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992 așa cum a fost

modificată „locuințele de intervenție, în sensul prezentei legi, sunt cele

destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin

contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența

permanentă sau în caz de urgență în cadrul unităților. Aceste locuințe nu se

vând”.

Într-adevăr, din probele administrate rezultă că apartamentul în

litigiu este situat în sediul „Cantonului IEELIF Baia Mare” și construcția face

parte din cadrul proiectului întocmit de ISPIF București privind „amenajarea

hidroameliorativă complexă pe malul stâng al râului Someș”.

De asemenea, din adresa către Centrul de Proiectare Maramureș reiese că

la etajul construcției au fost prevăzute două apartamente destinate cazării

specialiștilor unității respective.

Totodată

din schița imobilului și din fișa mijlocului fix se atestă că locuința este

situată în „Cantonul Sistem Baia Mare”.

Față

de cele ce preced, în mod vădit netemeinic, instanța de apel a considerat că nu

s-a făcut dovada că apartamentul în litigiu este o locuință de intervenție față

de care este incidentă interdicția de înstrăinare către chiriași prevăzută de

art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992 așa cum a fost modificată.

Așa

fiind, Curtea, în baza art. 314 C. proc. civ. va admite recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, va casa decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj și va

respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanți și pârâtă împotriva

deciziei Tribunalului Maramureș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 767 din 3 aprilie

2002 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, pe care o casează în sensul că

respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții H.A. și H.V. și de

pârâta SN Î.F. SA București împotriva deciziei nr. 979/A din 12 septembrie 2001

a Tribunalului Maramureș, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2005.