ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5433/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 8 septembrie 2003, reclamanta B.I. l-a chemat în judecată pe pârâtul V.A., pentru ca prin sentința ce instanța o va pronunța să-l oblige pe acesta să permită branșarea reclamantei, la rețeaua de alimentare cu gaz metan aferentă imobilului situat în Arad, iar în caz de refuz, hotărârea să suplinească consimțământul pârâtului, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de proces. În motivarea acțiunii întemeiată în drept pe dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 31/1954 reclamanta a arătat că pârâtul s-a opus la branșarea acesteia la alimentarea cu gaz metan, și deși este utilizator, a refuzat accesul reclamantei, chiar dacă normele tehnice permit un singur branșament la un imobil, proprietarul acestuia având obligația de a fi de acord cu racordarea celorlalți locatari.

Prin sentința civilă nr. 5516 din 26 noiembrie 2003, Judecătoria Arad a admis acțiunea reclamantei și l-a obligat pe pârât să permită branșarea acesteia la rețeaua de alimentare cu gaz aferentă imobilului mai sus individualizat, iar în caz de refuz a dispus ca prezenta sentință să țină loc de consimțământul valabil al pârâtului și l-a obligat la plata sumei de 3.071.000 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, normativul I 16/1998, capitolul VI, pct.6 și 35 stabilește că fiecare imobil cu destinație de locuință poate fi racordat la rețeaua publică de gaz printr-un singur branșament, ceea ce o împiedică pe reclamantă să solicite un racord separat față de cel obținut inițial de reclamant.

S-a apreciat totodată, că refuzul pârâtului este samavolnic și abuziv, în condițiile în care, deși a suportat singur cheltuielile specifice branșării, nu a precizat reclamantei cota sa parte din aceste cheltuieli și, neîndeplinind această obligație nu poate obstrucționa accesul reclamantei la alimentarea cu gaz metan, întrucât dispozițiile legale în materie îl obligă pe cel ce realizată branșarea, să permită și celorlalți proprietari ai imobilului să beneficieze de furnizarea gazului metan. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul V.A. invocând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii, pe motiv că rețeaua de gaze este proprietatea SC D. Arad, în regim de drept public și că titulara contractului de furnizare a gazului metan este soția acestuia, A.V.

A mai arătat pârâtul, în dezvoltarea motivelor de apel că, în mod greșit, acordul de branșament nu a fost condiționat de plata cotei părți din cheltuielile suportate exclusiv de acesta. Prin decizia nr. 204 din 24 februarie 2004, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința civilă nr. 5516 din 26 noiembrie 2003 a Judecătoriei Arad, în sensul că branșarea apartamentului reclamantei B.I. la rețeaua și branșamentul deținut de pârât, este condiționată de plata prealabilă de către reclamantă a echivalentului actual al cheltuielilor de branșament la rețeaua de gaze, suportate de pârât în limita cotei de ¼. A respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide ca atare, instanța de control judiciar a reținut că în imobilul din Arad, părțile dețin câte un apartament, respectiv reclamanta, cel aflat la nr. 2 și pârâtul la nr. 3 și că reclamanta a solicitat SC D., aprobarea racordului apartamentului acesteia, la rețeaua de gaze, situație în care, potrivit anexei nr. 15 din norma internă nr. 6/1998, deținătorul branșamentului și instalației de utilizare comună are obligația să permită racordarea locuințelor celorlalți proprietari ai imobilului, după achitarea cotei părți, la lucrarea executată de pârât în anul 1996, anterior cererii reclamantei, depusă la 18 august 2003. Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara, în termen legal a declarat recurs pârâtul V.A.

criticând hotărârea cu privire la cheltuielile de judecată solicitate, în sensul că admițând apelul instanța trebuia să acorde cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat cu ocazia soluționării în primă instanță a acțiunii și în apel. Recursul este nefondat și va fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Este de precizat că, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinței civile nr. 5516 din 26 noiembrie 2003 a Judecătoriei Arad, această instanță a admis acțiunea reclamantei B.I. în contradictoriu cu pârâtul V.A. și a dispus obligarea acestuia la 3.071.000 lei cheltuieli de judecată. Cât privește critica pârâtului în sensul că, deși a admis apelul, instanța de control judiciar ordinar, nu a acordat cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat este de arătat că nu a fot făcută dovada că avocatul pârâtului–apelant V.A.

că ar fi depus chitanța privind onorariul său, împrejurare care să îndrituiască instanța a acorda acest onorariu, cu titlul de cheltuieli de judecată. Simpla mențiune a sumei de 3.000.000 lei în cuprinsul împuternicirii avocațiale emise în temeiul art. 3 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat nu poate face, în condițiile legii, dovada achitării sumei respective în lipsa chitanței care să consemneze plata efectivă a onorariului de avocat. Concluzionând, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul V.A. împotriva deciziei nr .204 din 24 februarie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 20 iunie 2005.