ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5433/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Arad la data de 8 septembrie 2003, reclamanta B.I. l-a chemat în

judecată pe pârâtul V.A., pentru ca prin sentința ce instanța o va pronunța

să-l oblige pe acesta să permită branșarea reclamantei, la rețeaua de

alimentare cu gaz metan aferentă imobilului situat în Arad, iar în caz de refuz,

hotărârea să suplinească consimțământul pârâtului, cu obligarea la plata

cheltuielilor de judecată, ocazionate de proces.

În motivarea acțiunii întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 31/1954 reclamanta a arătat că pârâtul

s-a opus la branșarea acesteia la alimentarea cu gaz metan, și deși este

utilizator, a refuzat accesul reclamantei, chiar dacă normele tehnice permit un

singur branșament la un imobil, proprietarul acestuia având obligația de a fi

de acord cu racordarea celorlalți locatari.

Prin sentința civilă nr. 5516 din 26 noiembrie

2003, Judecătoria Arad a admis acțiunea reclamantei și l-a obligat pe pârât să

permită branșarea acesteia la rețeaua de alimentare cu gaz aferentă imobilului

mai sus individualizat, iar în caz de refuz a dispus ca prezenta sentință să

țină loc de consimțământul valabil al pârâtului și l-a obligat la plata sumei

de 3.071.000 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză

administrat în cauză, normativul I 16/1998, capitolul VI, pct.6 și 35

stabilește că fiecare imobil cu destinație de locuință poate fi racordat la

rețeaua publică de gaz printr-un singur branșament, ceea ce o împiedică pe

reclamantă să solicite un racord separat față de cel obținut inițial de

reclamant.

S-a apreciat totodată, că refuzul

pârâtului este samavolnic și abuziv, în condițiile în care, deși a suportat

singur cheltuielile specifice branșării, nu a precizat reclamantei cota sa

parte din aceste cheltuieli și, neîndeplinind această obligație nu poate

obstrucționa accesul reclamantei la alimentarea cu gaz metan, întrucât

dispozițiile legale în materie îl obligă pe cel ce realizată branșarea, să

permită și celorlalți proprietari ai imobilului să beneficieze de furnizarea

gazului metan.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâtul V.A. invocând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii, pe motiv că

rețeaua de gaze este proprietatea SC D. Arad, în regim de drept public și că

titulara contractului de furnizare a gazului metan este soția acestuia, A.V.

A mai arătat pârâtul, în dezvoltarea

motivelor de apel că, în mod greșit, acordul de branșament nu a fost

condiționat de plata cotei părți din cheltuielile suportate exclusiv de acesta.

Prin decizia nr. 204 din 24 februarie

2004, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte

sentința civilă nr. 5516 din 26 noiembrie 2003 a Judecătoriei Arad, în sensul

că branșarea apartamentului reclamantei B.I. la rețeaua și branșamentul deținut

de pârât, este condiționată de plata prealabilă de către reclamantă a

echivalentului actual al cheltuielilor de branșament la rețeaua de gaze, suportate

de pârât în limita cotei de ¼.

A respins cererea reclamantei privind

acordarea cheltuielilor de judecată și a menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pentru a decide ca atare, instanța de

control judiciar a reținut că în imobilul din Arad, părțile dețin câte un

apartament, respectiv reclamanta, cel aflat la nr. 2 și pârâtul la nr. 3 și că

reclamanta a solicitat SC D., aprobarea racordului apartamentului acesteia, la

rețeaua de gaze, situație în care, potrivit anexei nr. 15 din norma internă nr.

6/1998, deținătorul branșamentului și instalației de utilizare comună are

obligația să permită racordarea locuințelor celorlalți proprietari ai

imobilului, după achitarea cotei părți, la lucrarea executată de pârât în anul

1996, anterior cererii reclamantei, depusă la 18 august 2003.

Împotriva deciziei Curții de Apel

Timișoara, în termen legal a declarat recurs pârâtul V.A. criticând hotărârea

cu privire la cheltuielile de judecată solicitate, în sensul că admițând apelul

instanța trebuia să acorde cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de

avocat cu ocazia soluționării în primă instanță a acțiunii și în apel.

Recursul este nefondat și va fi respins,

în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Este de precizat că, astfel cum rezultă

din dispozitivul sentinței civile nr. 5516 din 26 noiembrie 2003 a Judecătoriei

Arad, această instanță a admis acțiunea reclamantei B.I. în contradictoriu cu

pârâtul V.A. și a dispus obligarea acestuia la 3.071.000 lei cheltuieli de

judecată.

Cât privește critica pârâtului în sensul

că, deși a admis apelul, instanța de control judiciar ordinar, nu a acordat

cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat este de arătat că nu a

fot făcută dovada că avocatul pârâtului–apelant V.A. că ar fi depus chitanța

privind onorariul său, împrejurare care să îndrituiască instanța a acorda acest

onorariu, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Simpla mențiune a sumei de 3.000.000 lei

în cuprinsul împuternicirii avocațiale emise în temeiul art. 3 din Legea nr. 51/1995

pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat nu poate face, în

condițiile legii, dovada achitării sumei respective în lipsa chitanței care să

consemneze plata efectivă a onorariului de avocat.

Concluzionând, Înalta Curte urmează a

respinge recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul V.A. împotriva deciziei nr .204 din

24 februarie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 20

iunie 2005.