ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5267/2005

Asupra recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 14 octombrie

2002 reclamantul V.C. a chemat în judecată pe pârâta V.M. solicitând anularea căsătoriei

lor încheiată la 25 aprilie 1987 și declarată desfăcută prin divorț prin sentința

civilă nr. 8492 din 20 iunie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București.

Motivând acțiunea, reclamantul a susținut

că la încheierea căsătoriei consimțământul său a fost viciat datorită dolului prin

reticență constând în aceea că pârâta i-a ascuns faptul că nu poate procrea, consecință

a unei intervenții chirurgicale urmată de complicații.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 341 din 1 aprilie 2003 prin care a respins

acțiunea ca fiind prescrisă, motivând soluția dată prin aceea că, pe de o parte,

probatoriul administrat nu face dovadă în sensul că reclamantul ar fi aflat cauza

de nulitate relativă doar în ultimele 6 luni dinainte de introducerea acțiunii,

iar pe de altă parte, potrivit chiar susținerilor reclamantului, acesta a cunoscut

încă din anul 1999, când a introdus acțiunea de divorț, starea de infertilitate

a pârâtei.

În drept, prima instanță a dat eficiență

prevederilor art. 21 C. fam.

Apelul declarat de reclamant a fost respins

ca nefondat prin decizia civilă nr. 434/A din 19 septembrie 2003 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă.

Instanța de apel a stabilit ca situație

de fapt, asemenea primei instanțe, că reclamantul a cunoscut starea de infertilitate

a pârâtei anterior pronunțării divorțului dintre ei în anul 2000, astfel că a intervenit

prescripția dreptului de a cere anularea căsătoriei.

Prin recursul declarat în termen, reclamantul

a susținut că instanțele au încălcat prevederile art. 21 C. fam., neobservând că

dreptul la acțiune s-a născut de la momentul în care a aflat că imposibilitatea

pârâtei de a procrea era preexistentă încheierii căsătoriei, iar nu de la data când

a constatat în timpul căsătoriei că pârâta nu este aptă de a da naștere unui copil.

Pentru cele arătate, încadrate în cazul

de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a cerut admiterea

recursului, casarea hotărârilor date în cauză și trimiterea pricinii la Tribunalul

București pentru judecarea fondului pricinii.

Recursul nu este fondat.

Așa cum s-a arătat, reclamantul a invocat

numai cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu cazul reglementat

prin art. 304 pct. 10 C. proc. civ. în sensul că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat

asupra unei dovezi administrate hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii prin aceea

că ar fi dovedit un alt moment al începerii curgerii termenului de prescripție.

În aceste condiții, statuarea din apel

asupra momentului în care reclamantul a cunoscut împrejurările invocate drept motiv

de anulare a căsătoriei, decurgând din modul în care instanța de apel a interpretat

probele administrate, rămâne câștigată cauzei, neputând fi repusă în discuție pe

calea recursului.

Ca urmare, stabilit fiind că reclamantul

a cunoscut cauza de anulare încă înainte de anul 2000, este în afara oricărei discuții

că termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. (2) C. fam. s-a împlinit înainte

de data introducerii cererii de anulare a căsătoriei.

Așadar, nu se constată încălcarea sau

greșita aplicare a legii de către instanța de apel, care să justifice incidența

în cauză a motivului de recurs invocat.

Pentru cele ce preced, recursul va fi

respins ca nefondat în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

V.A. împotriva deciziei nr. 434/A din 19 septembrie 2003 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2005.