ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3859/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;

D.E.,

S.D. și I.E. au chemat în judecată A.P.A.P.S. (ulterior devenită A.V.A.S.)

pentru a fi obligată să le plătească daune cominatorii pentru fiecare zi de

întârziere, în cuantum de 500.000 lei/zi.

În

motivarea acțiunii reclamantele au învederat că prin sentința civilă nr. 9775

din 12 noiembrie 2002 Judecătoria sector I București a obligat A.P.A.P.S. să le

răspundă la notificarea adresată pârâtei conform Legii nr. 10/2001 și

înregistrată sub nr. 391/2001 la executorul judecătoresc R.C., cu privire la imobilul

situat în Băile Govora.

Cum

pârâta nu s-a conformat menționatei obligații, reclamantele au cerut conform

Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ precum și a prevederilor

art. 1075 C. proc. civ., daune cominatorii în cuantum de 500.000 lei pe fiecare

zi de întârziere.

Judecătoria

sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 5507 din 16 septembrie 2003 a

respins acțiunea cu motivarea că în cauză nu erau aplicabile dispozițiile Legii

nr. 29/1990 deoarece răspunsul la notificare prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu

este un act administrativ. S-a conchis că erau incidente dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ. potrivit cărora dacă obligația de a face nu putea fi îndeplinită

prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea

ei, prin aplicarea unei amenzii civile și că reclamantele nu au invocat acest

text legal introdus prin O.U.G. nr. 138/2000.

Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă , prin decizia nr. 145 din 5 februarie

2004, a respins apelul reclamantelor ca nefondat.

De

asemenea, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de A.P.A.P.S.

S-a reținut că despăgubirile întemeiate pe art. 1075 C. proc. civ. au

caracterul unor daune interese pentru acordarea cărora era necesară întrunirea

cumulativă a mai multor condiții, respectiv existența unei fapte ilicite, a

unui prejudiciu patrimonial, a vinovăției celui ce săvârșește fapta ilicită și

a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat.

Or,

în speță, reclamantele nu au cerut obligarea pârâtei la plata unor sume de

bani, care să acopere prejudiciul suferit prin neexecutarea obligației de a

face ce incumbă pârâtei și prin urmare textul art. 1075 C. proc. civ. nu era

aplicabil.

Împotriva

menționatei decizii au declarat recurs reclamantele D.E., S.D. și I.E. invocând

motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținut în

esență că au fost încălcate dispozițiile art. 1075 C. proc. civ. conform cărora

obligația de a face se transformă în dezdăunări când debitorul nu execută de

bună voie, că despăgubirile solicitate au caracterul unor daune interese și

îndeplinesc condițiile solicitate pentru acordarea lor.

Recursul

nu este fondat.

Din

dosar a rezultat că reclamantele și-au întemeiat acțiunea atât pe dispozițiile

Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ în vigoare la data de 2

iulie 2003 când a fost promovată cererea de chemare în judecată, cât și pe

prevederile art. 1073-1075 C. civ., iar ulterior au invocat numai acest temei

juridic și au precizat în apel ca și în recurs că despăgubirile solicitate au

caracterul unor daune interese fiind îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute

de lege, respectiv existența faptei ilicite, existența unui prejudiciu

patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția

celui care săvârșește fapta ilicită.

Este

adevărat că în speță, reclamantele au notificat sub nr. 391/2001, inițial SC B.G.

SA iar această societate conform art. 27 din Legea nr. 10/2001, a trimis

dosarul pârâtei cu adresa nr. 43 din 10 ianuarie 2002, pentru soluționare și că

potrivit art. 20 și art. 23 din lege, pârâta avea obligația să se pronunțe în

termen de 60 de zile de la data primirii cererii.

Întrucât

pârâta nu a respectat termenul legal menționat, la solicitarea reclamantelor,

Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 9775 din 12

noiembrie 2002, a obligat A.P.A.P.S. (în prezent A.V.A.S.) să răspundă

notificării adresate de reclamante conform Legii nr. 10/2001.

Ulterior,

reclamantele, prin executorul judecătoresc au notificat pârâta la 27 ianuarie

2003, și au pus-o în întârziere conform art. 1079 C. civ. pentru nerespectrea

sentinței nr. 9775/2002 a Judecătoriei sectorului 1 precizând totodată că

înțeleg să formuleze plângere penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii

prevăzute de art. 248 C. proc. civ. și că vor întocmi dosar de executare

silită.

Contrar

celor menționate în notificare la 2 iulie 2003 au promovat prezenta acțiune

solicitând daune cominatorii de 500.000 lei /zi de întârziere.

Instanța

de fond a apreciat că reclamantele au solicitat daune interese conforma art. 1075

C. civ. și reținând că reclamantele nu au probat existența prejudiciului le-a

respins acțiunea. În apel și recurs, reclamantele însușindu-și aprecierea

instanței de fond cu privire la natura daunelor solicitate au conchis că au

cerut daune–interese și că au probat temeinicia pretențiilor formulate.

Or,

daunele cominatorii, creație a practicii judiciare, reprezintă o condamnare

pecuniară dată pentru fiecare zi de întârziere cu rolul de a obține în mod

indirect executarea obligației și a învinge rezistența debitorului. Sub acest

aspect existența prejudiciului ori a câtimii acestuia este irelevantă întrucât

ele reprezintă un mijloc de constrângere și de amenințare putând fi pronunțate

în mod provizoriu și eventual.

În

contrast cu daunele cominatorii, daunele interese presupun o pagubă deja existentă

și ele reprezintă un mijloc de reparare a prejudiciului pricinuit creditorului

conform art. 1072 C. civ.

Din

această perspectivă și având în vedere opțiunea reclamantelor de a solicita

daune interese, corect instanțele au reținut că acestea nu au probat existența

unui prejudiciu real pe care să-l fi suferit și prin urmare le-au respins

acțiunea.

De

altfel așa cum a sugerat și instanța de fond reclamantele aveau și au la

dispoziție procedura prevăzută la capitolul VI din Codul de procedură civilă,

secțiunea a VI-a privind executarea silită a altor obligații de a face sau a

obligațiilor de a nu face respectiv art. 580

3

modificat prin O.U.G. nr.

138/2000 de care însă nu au înțeles să se folosească în prezentul litigiu.

Astfel

fiind recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de reclamantele D.E., S.D. și I.E. împotriva deciziei nr. 145

din 5 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 11 mai 2005.