ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5599/2005

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 70 din 20

iunie 2005, Curtea de Apel București, secția a II–a penală și pentru cauze cu

minori și familie, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul

C.V. împotriva rezoluției nr. 1133/II-2/2005 dată de Parchetul Curții de Apel

București.

A reținut instanța de fond că, prin rezoluția

mai sus-menționată s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de

petiționar împotriva rezoluției din 23 martie 2005 emisă în dosarul nr. 203/P/2005

al Parchetului Curții de Apel București, rezoluție prin care s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de D.I.F., procuror la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Roșiorii de Vede și I.G., subinspector de poliție în cadrul

Poliției Roșiorii de Vede pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C.

pen., întrucât faptele nu sunt de natură penală.

În motivarea plângerii, petiționarii

C.V. și C.A.V. au arătat că au considerat ca abuzivă exercitarea atribuțiilor

de serviciu de către organele de urmărire penală, întrucât au refuzat

administrarea unor probe solicitate de ei, care aveau calitatea de învinuiți în

acel dosar, respectiv reconstituirea și confruntări cu martori.

Plângerea formulată de petiționarul

C.V. împotriva rezoluției din 23 martie 2005 dispusă în dosarul nr. 203/P/2005

al Parchetului Curții de Apel București a fost respinsă, în baza art. 275 – art.

278 alin. (1) C. proc. pen., de procurorul general al Parchetului Curții de

Apel București, prin rezoluția nr. 1133/II-2/2005 din 18 aprilie 2005, ca

neîntemeiată, din verificarea actelor și lucrărilor aflate la dosar, rezultând

că soluția adoptată în cauză este legală și temeinică.

Împotriva rezoluției procurorului

general, petiționarul C.V., în baza art. 278

1

C. proc. pen., a

formulat plângere la instanță, respectiv la Curtea de Apel București.

Prin sentința penală nr. 70 din 20

iunie 2005, Curtea de Apel București, secția a II–a penală și pentru cauze cu

minori și familie, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul

C.V. împotriva rezoluției nr. 1133/II-2/2005 dată de Parchetul Curții de Apel

București, reținând că o greșită apreciere a probelor sau o eventuală omisiune

de a administra unele probe de către organul de urmărire penală nu reprezintă

infracțiunea de abuz în serviciu.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs petiționarul C.V., apreciind că urmărirea penală efectuată în

dosarul în care a fost cercetat împreună cu fiul său a fost făcută defectuos,

cuprinzând o serie de inadvertențe, nu s-a insistat în aflarea adevărului, nu

s-a reținut situația reală și nu i s-au încuviințat probele solicitate în

apărare, respectiv reconstituirea faptei și efectuarea unor confruntări între

martori. Totodată, a mai arătat că plângerea sa îi vizează pe procurorul D.I.F.

(decedat) și pe subinspectorul de poliție I.G.

Recursul este nefondat.

Analizând hotărârea atacată, Curtea

constată că, sentința pronunțată este legală și temeinică, instanța de fond

analizând în mod riguros plângerea, prin coroborarea întregului material

probator aflat la dosarul cauzei.

Susținerile petiționarului din

recurs, reiterează, de fapt, motivele invocate în plângerile adresate

procurorului și instanței de fond.

Astfel, atât organele parchetului,

cât și instanța de judecată au analizat aspectele privind activitatea

procurorului D.I.F. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Roșiorii de Vede și

cea a subinspectorului de poliție I.G. de la Poliția Roșiorii de Vede – B.C.P.,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen.

În mod corect a arătat instanța de

fond faptul că neadministrarea unor probatorii propuse de părți în cursul

urmăririi penale nu are conotație penală și nu caracterizează exercitarea

abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în condițiile în care probatoriile

solicitate nu au fost considerate utile cauzei.

Cel care apreciază necesitatea administrării

probelor este organul de urmărire penală și nu vreuna din părți.

Din actele premergătoare efectuate

nu a rezultat nici un indiciu în sensul că lucrătorul de poliție și/sau

procurorul ar fi apreciat în mod eronat probele administrate în cauză ori ar fi

respins în mod greșit cererea învinuiților din cauză, respectiv C.V. și C.A.V.,

de administrare a unor probe care ar fi fost concludente.

Mai mult, pe baza rechizitoriului

întocmit în cauză, petiționarul a fost condamnat, astfel încât prima instanță a

considerat completă urmărirea penală, ceea ce înseamnă că probele administrate

în faza de urmărire penală au fost concludente.

Așa fiind, cum din examinarea în

ansamblu, a sentinței recurate, nu se constată ca aceasta să fie supusă vreunui

motiv de casare susceptibil de a fi invocat din oficiu, urmează ca, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționar, cu obligarea

acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul C.V. împotriva sentinței penale nr. 70 din 20 iunie

2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și familie.

Obligă pe recurentul petiționar la

plata sumei de 60 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4

octombrie 2005.