ÎCCJ, Decizia nr. 12/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Partea vătămată R.V. a formulat

plângere penală împotriva judecătorilor I.C., A.D., D.I., Ș.S., B.V. și P.C.,

solicitând cercetarea acestora, sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. și de fals

intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., constând în aceea că, exercitând

defectuos atribuțiile de serviciu, magistrații menționați au atestat în

hotărârile pronunțate, în cauza civilă având ca obiect anularea parțială a

certificatului de moștenitor nr. 215 din 26 octombrie 1998, emis de notarul

public Z.A.R., împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Prin rezoluția nr. 473/P/2004 din 22

februarie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi

penale față de magistrații menționați, sub aspectul infracțiunilor de fals

intelectual, întrucât fapta nu există și de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii,

sub aspectul laturii obiective.

Împotriva acestei rezoluții,

petentul a formulat plângere, în temeiul art. 278 C. proc. pen.

Plângerea a fost respinsă, ca

neîntemeiată, prin rezoluția nr. 5901/104/N/2005 din 15 aprilie 2005, a

procurorului șef al aceluiași parchet.

Distinct de plângerea împotriva

rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale, petentul a formulat și

plângere la instanța de judecată, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.

La data de 8 decembrie 2005,

petentul a depus la dosarul cauzei, un memoriu prin care a precizat că

plângerea privește ambele rezoluții.

Curtea a constatat că plângerea este

nefondată, din examinarea cauzei rezultând pronunțarea hotărârilor

judecătorești în cauza civilă, cu respectarea drepturilor procesuale ale

petentului.

Ca atare, în mod judicios procurorul

a reținut că simpla nemulțumire a petentului, cu referire la soluțiile

pronunțate în cauza civilă, nu constituie temei al angajării răspunderii penale

a magistraților.

Drept urmare, prin sentința nr. 457

din 8 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a

respins plângerea, ca nefondată.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia și restituirea cauzei

la procuror.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din actele dosarului rezultă că nemulțumirea petentului a

vizat stabilirea vocației succesorale, prin certificatul de moștenitor nr. 215,

eliberat de notarul public Z.A.R., la data de 26 octombrie 1998. Anterior

sesizării organului de urmărire penală, la data de 25 februarie 1999, același

petent formulase acțiune civilă având ca obiect anularea parțială a

certificatului de moștenitor menționat.

Hotărârea primei instanțe, prin care

cererea acestuia a fost respinsă, a rămas definitivă și irevocabilă, ca urmare

a respingerii căilor de atac exercitate de reclamant.

Din examinarea hotărârilor

judecătorești menționate de petent, a rezultat că acestea sunt temeinice,

corespunzător probatoriului administrat în cauză și, în consecință, organul de

urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, cu privire la

judecătorii cauzei civile.

Formulând plângere, în temeiul art.

278

1

C. proc. pen., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul nu a administrat

probe în raport cu care să se poată stabili o altă situație de fapt.

Așa fiind, soluția primei instanțe,

atacată cu recurs de petent, se constată a fi temeinică și legală, nesupusă

nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc.

pen.

Pe de altă parte, așa cum în mod

întemeiat a reținut organul de urmărire penală, nemulțumirea petentului

privește soluția dată în cauză civilă, privindu-i pe aceștia și vizează

declanșarea controlului judiciar al hotărârilor judecătorești menționate, pe

alte căi, decât cele prevăzute de legea procesual-civilă.

Or, plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având între altele rolul unei căi de atac, are ca finalitate

controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv

temeinicia și legalitatea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale,

confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările

efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de

urmărire penală, după caz, în condițiile determinate riguros de legea

procesual-penală.

Drept urmare, instanța penală

sesizată cu plângere nu are temei legal pentru a se pronunța ca instanță de

control judiciar în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un proces civil,

s-a pronunțat o soluție ce nu dă satisfacție petenților.

Rezultă, așadar, că lipsește

plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea

declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petentul R.V. al

complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârilor pronunțate

în cauză civilă, pe această cale mijlocită.

Cu alte cuvinte, pretinsele erori

jurisdicționale și de procedură ce, eventual, ar fi vizate de petent, nu pot fi

examinate, contrar legalității căilor de atac, pe această cale.

Este de reținut că sistemul

procesului civil sau penal, după caz, același pentru persoane aflate în

situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate

intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare

adevărului și legii, este de natură a asigura respectarea drepturilor și

intereselor legitime ale părților, egalitatea acestora în fața legii și

tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții.

Totodată, determinarea riguroasă a

procedurilor jurisdicționale, prin legea procesual-civilă și, respectiv, legea

procesual-penală, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra

protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiilor

art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Prin urmare, examinarea legalității

și temeiniciei soluției pronunțate în cauza civilă, în sensul vizat de petent,

ar reprezenta o încălcare a principiilor fundamentale menționate și totodată,

nu ar satisface cerința previzibilității statuată în jurisprudența constantă în

acest sens a Curții Europene a Drepturilor Omului, ceea ce apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

În fine, nepropunând și, ca atare,

neadministrându-se probe noi care să releve o altă situație de fapt și

vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a

fost sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu

au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și

instanța de fond, care să ducă la concluzia existenței faptelor reclamate de

petent, așa încât simplele afirmații, în sensul întrunirii elementelor

constitutive ale infracțiunilor reclamate, nesusținute fiind de materialul

probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate

și pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.V.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., petentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.V.

împotriva sentinței nr. 457 din 8 septembrie 2005, pronunțată de secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2119/2004.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 200 lei (2.00.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.