ÎCCJ, Decizia nr. 12/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Partea vătămată R.V. a formulat plângere penală împotriva judecătorilor I.C., A.D., D.I., Ș.S., B.V. și P.C., solicitând cercetarea acestora, sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. și de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., constând în aceea că, exercitând defectuos atribuțiile de serviciu, magistrații menționați au atestat în hotărârile pronunțate, în cauza civilă având ca obiect anularea parțială a certificatului de moștenitor nr. 215 din 26 octombrie 1998, emis de notarul public Z.A.R., împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Prin rezoluția nr. 473/P/2004 din 22 februarie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații menționați, sub aspectul infracțiunilor de fals intelectual, întrucât fapta nu există și de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, sub aspectul laturii obiective. Împotriva acestei rezoluții, petentul a formulat plângere, în temeiul art. 278 C. proc. pen. Plângerea a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 5901/104/N/2005 din 15 aprilie 2005, a procurorului șef al aceluiași parchet. Distinct de plângerea împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale, petentul a formulat și plângere la instanța de judecată, în temeiul art. 278 1 C. proc.

pen. La data de 8 decembrie 2005, petentul a depus la dosarul cauzei, un memoriu prin care a precizat că plângerea privește ambele rezoluții. Curtea a constatat că plângerea este nefondată, din examinarea cauzei rezultând pronunțarea hotărârilor judecătorești în cauza civilă, cu respectarea drepturilor procesuale ale petentului. Ca atare, în mod judicios procurorul a reținut că simpla nemulțumire a petentului, cu referire la soluțiile pronunțate în cauza civilă, nu constituie temei al angajării răspunderii penale a magistraților. Drept urmare, prin sentința nr. 457 din 8 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia și restituirea cauzei la procuror.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din actele dosarului rezultă că nemulțumirea petentului a vizat stabilirea vocației succesorale, prin certificatul de moștenitor nr. 215, eliberat de notarul public Z.A.R., la data de 26 octombrie 1998. Anterior sesizării organului de urmărire penală, la data de 25 februarie 1999, același petent formulase acțiune civilă având ca obiect anularea parțială a certificatului de moștenitor menționat. Hotărârea primei instanțe, prin care cererea acestuia a fost respinsă, a rămas definitivă și irevocabilă, ca urmare a respingerii căilor de atac exercitate de reclamant. Din examinarea hotărârilor judecătorești menționate de petent, a rezultat că acestea sunt temeinice, corespunzător probatoriului administrat în cauză și, în consecință, organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, cu privire la judecătorii cauzei civile.

Formulând plângere, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul nu a administrat probe în raport cu care să se poată stabili o altă situație de fapt. Așa fiind, soluția primei instanțe, atacată cu recurs de petent, se constată a fi temeinică și legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Pe de altă parte, așa cum în mod întemeiat a reținut organul de urmărire penală, nemulțumirea petentului privește soluția dată în cauză civilă, privindu-i pe aceștia și vizează declanșarea controlului judiciar al hotărârilor judecătorești menționate, pe alte căi, decât cele prevăzute de legea procesual-civilă.

Or, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având între altele rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată. Acest control privește exclusiv temeinicia și legalitatea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, după caz, în condițiile determinate riguros de legea procesual-penală. Drept urmare, instanța penală sesizată cu plângere nu are temei legal pentru a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un proces civil, s-a pronunțat o soluție ce nu dă satisfacție petenților.

Rezultă, așadar, că lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petentul R.V. al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârilor pronunțate în cauză civilă, pe această cale mijlocită. Cu alte cuvinte, pretinsele erori jurisdicționale și de procedură ce, eventual, ar fi vizate de petent, nu pot fi examinate, contrar legalității căilor de atac, pe această cale. Este de reținut că sistemul procesului civil sau penal, după caz, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea acestora în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții.

Totodată, determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, prin legea procesual-civilă și, respectiv, legea procesual-penală, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiilor art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, examinarea legalității și temeiniciei soluției pronunțate în cauza civilă, în sensul vizat de petent, ar reprezenta o încălcare a principiilor fundamentale menționate și totodată, nu ar satisface cerința previzibilității statuată în jurisprudența constantă în acest sens a Curții Europene a Drepturilor Omului, ceea ce apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În fine, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe noi care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia existenței faptelor reclamate de petent, așa încât simplele afirmații, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunilor reclamate, nesusținute fiind de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.V. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.V. împotriva sentinței nr. 457 din 8 septembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2119/2004. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 200 lei (2.00.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.