ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2725/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin contestația

înregistrată la Curtea de Apel București, sub nr. 1466 din 7 iunie 2004,

reclamanta P.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a

municipiului București, anularea hotărârii nr. 11776/11323 din 15 aprilie 2004,

emisă de pârâtă și să fie obligată aceasta să-i acorde drepturile prevăzute de

Legea nr. 189/2000.

În susținerea acțiunii,

reclamanta a depus mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă și o

adeverință eliberată de Primăria comunei Tega, județul Buzău

,

arătând

că, în perioada 12 iulie 1940 - 30 aprilie 1941, s-a aflat în această

localitate, unde s-a refugiat împreună cu părinții săi, după ce aceștia au fost

nevoiți să-și părăsească locuința din comuna Lucavățul de Jos - Bucovina.

Pârâta, prin întâmpinare, a

cerut respingerea contestației, arătând că reclamanta nu a făcut dovada

persecuției, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în cauză.

Prin sentința civilă nr.

1706 din 14 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a admis în parte contestația și, anulând hotărârea emisă de

pârâtă, a obligat-o să-i recunoască reclamantei, statutul de refugiată, pentru

perioada 6 septembrie 1940 - 30 aprilie 1941 și să-i acorde drepturile

prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 decembrie 2003.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta, născută la 10 aprilie 1939,

în localitatea Lucavățul de Jos - Bucovina, s-a aflat, în perioada 12 iulie

1940 - 30 aprilie 1941, în comuna Tega, județul Buzău, unde s-a refugiat

împreună cu părinții săi, după ce aceștia au fost nevoiți să-și părăsească

locuința, din comuna Lucavățul de Jos. A mai reținut instanța că, întrucât data

mutării reclamantei și a familiei sale pe teritoriul României se înscrie în

contextul evenimentelor istorico-militare provocate de cedarea Basarabiei și

Bucovinei, după data de 26 iunie 1940, aceasta beneficiază de prevederile O.G.

nr. 105/1999.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, susținând că

este netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:

- reclamanta nu a făcut

dovada persecuției, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în cauză,

adică prin documente oficiale;

- cum „declarația martorilor

depusă în fața instanței este ulterioară emiterii hotărârii” de către pârâtă,

în mod nelegal a procedat instanța de judecată la anularea hotărârii și la

obligarea emiterii uneia noi, cu recunoașterea drepturilor reclamantei în

funcție de data depunerii cererii la Comisie; pentru valorificarea dovezilor

ulterioare, reclamanta ar fi trebuit să adreseze o nouă cerere Comisiei de

specialitate, aceasta fiind singura autoritate abilitată de lege să stabilească

o altă perioadă.

Examinând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va

arăta în continuare.

Referitor la primul motiv.

Potrivit art. 1 lit. c) din

O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de

către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940,

până la 6 martie 1945, din motive etnice, cu modificările și completările

ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean

român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice,

în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

De asemenea, în conformitate

cu art. 4 alin. (1) din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr.

105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile

prevăzute la art. 1 din ordonanță, se poate face cu acte oficiale eliberate de

organele competente, cum sunt acte eliberate de primărie sau alte asemenea acte

oficiale.

Or, la dosarul cauzei se

află adeverința nr. 214 din 21 martie 1945, eliberată de Primăria comunei Tega,

județul Buzău, care atestă că, în perioada 12 iulie 1940 - 30 aprilie 1941,

reclamanta și părinții săi s-au aflat în comuna Tega, județul Buzău, precum și

certificatul de naștere al reclamantei, din care rezultă că aceasta s-a născut

la data de 10 aprilie 1939, în localitatea Lucavățul de Jos - Bucovina.

Prin coroborarea faptelor

atestate de aceste acte oficiale, cu imediatul context al evenimentelor

istorico-militare provocate de cedarea Basarabiei și Bucovinei, după data de 26

iunie 1940, în mod corect a reținut instanța de fond, că mutarea reclamantei și

a familiei sale, din localitatea Lucavățul de Jos - Bucovina, în România, a

fost determinată de chiar aceste evenimente și că, pe cale de consecință,

reclamanta a făcut dovada persecuției, beneficiind de drepturile acordate prin

lege.

O interpretare restrictivă a

prevederilor O.G. nr. 105/1999 ar conduce la eludarea scopului reparator al

acestui act normativ, iar potrivit unui principiu de drept, legea trebuie

interpretată în sensul aplicării, iar nu al neaplicării ei.

Referitor la cel de-al

doilea motiv.

Așa cum rezultă din dosarul

de fond, în cauză nu a fost administrată proba cu martori, iar considerentele

sentinței atacate nu invocă o astfel de probă pentru motivarea soluției

pronunțate. Dovezile administrate în fața instanței de fond sunt înscrisuri

care au fost prezentate și recurentei, cu ocazia formulării cererii. După cum

se arată în cele ce preced, aceste înscrisuri sunt suficiente pentru a proba că

intimata-reclamantă se încadrează în prevederile O.G. nr. 105/1999,

beneficiind, deci, de drepturile acordate de acest act normativ, așa cum în mod

corect a reținut și instanța de fond.

Cum recurenta a avut la

dispoziție aceste înscrisuri, putându-le valorifica cu prilejul emiterii

hotărârii,

în

mod corect a procedat instanța de fond când, obligând la recunoașterea drepturilor

intimatei, a stabilit că data începând cu care vor fi acordate aceste drepturi,

este data de întâi a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea la

Comisia de specialitate.

Pentru motivele arătate, recursul va

fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1706 din

14 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 aprilie 2005.