ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2725/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la Curtea de Apel București, sub nr. 1466 din 7 iunie 2004, reclamanta P.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 11776/11323 din 15 aprilie 2004, emisă de pârâtă și să fie obligată aceasta să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. În susținerea acțiunii, reclamanta a depus mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă și o adeverință eliberată de Primăria comunei Tega, județul Buzău , arătând că, în perioada 12 iulie 1940 - 30 aprilie 1941, s-a aflat în această localitate, unde s-a refugiat împreună cu părinții săi, după ce aceștia au fost nevoiți să-și părăsească locuința din comuna Lucavățul de Jos - Bucovina.

Pârâta, prin întâmpinare, a cerut respingerea contestației, arătând că reclamanta nu a făcut dovada persecuției, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în cauză. Prin sentința civilă nr. 1706 din 14 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis în parte contestația și, anulând hotărârea emisă de pârâtă, a obligat-o să-i recunoască reclamantei, statutul de refugiată, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 30 aprilie 1941 și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 decembrie 2003. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta, născută la 10 aprilie 1939, în localitatea Lucavățul de Jos - Bucovina, s-a aflat, în perioada 12 iulie 1940 - 30 aprilie 1941, în comuna Tega, județul Buzău, unde s-a refugiat împreună cu părinții săi, după ce aceștia au fost nevoiți să-și părăsească locuința, din comuna Lucavățul de Jos.

A mai reținut instanța că, întrucât data mutării reclamantei și a familiei sale pe teritoriul României se înscrie în contextul evenimentelor istorico-militare provocate de cedarea Basarabiei și Bucovinei, după data de 26 iunie 1940, aceasta beneficiază de prevederile O.G. nr. 105/1999.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, susținând că este netemeinică și nelegală pentru următoarele motive: - reclamanta nu a făcut dovada persecuției, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în cauză, adică prin documente oficiale; - cum „declarația martorilor depusă în fața instanței este ulterioară emiterii hotărârii” de către pârâtă, în mod nelegal a procedat instanța de judecată la anularea hotărârii și la obligarea emiterii uneia noi, cu recunoașterea drepturilor reclamantei în funcție de data depunerii cererii la Comisie; pentru valorificarea dovezilor ulterioare, reclamanta ar fi trebuit să adreseze o nouă cerere Comisiei de specialitate, aceasta fiind singura autoritate abilitată de lege să stabilească o altă perioadă.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Referitor la primul motiv. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

De asemenea, în conformitate cu art. 4 alin. (1) din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, cum sunt acte eliberate de primărie sau alte asemenea acte oficiale. Or, la dosarul cauzei se află adeverința nr. 214 din 21 martie 1945, eliberată de Primăria comunei Tega, județul Buzău, care atestă că, în perioada 12 iulie 1940 - 30 aprilie 1941, reclamanta și părinții săi s-au aflat în comuna Tega, județul Buzău, precum și certificatul de naștere al reclamantei, din care rezultă că aceasta s-a născut la data de 10 aprilie 1939, în localitatea Lucavățul de Jos - Bucovina.

Prin coroborarea faptelor atestate de aceste acte oficiale, cu imediatul context al evenimentelor istorico-militare provocate de cedarea Basarabiei și Bucovinei, după data de 26 iunie 1940, în mod corect a reținut instanța de fond, că mutarea reclamantei și a familiei sale, din localitatea Lucavățul de Jos - Bucovina, în România, a fost determinată de chiar aceste evenimente și că, pe cale de consecință, reclamanta a făcut dovada persecuției, beneficiind de drepturile acordate prin lege. O interpretare restrictivă a prevederilor O.G. nr. 105/1999 ar conduce la eludarea scopului reparator al acestui act normativ, iar potrivit unui principiu de drept, legea trebuie interpretată în sensul aplicării, iar nu al neaplicării ei.

Referitor la cel de-al doilea motiv. Așa cum rezultă din dosarul de fond, în cauză nu a fost administrată proba cu martori, iar considerentele sentinței atacate nu invocă o astfel de probă pentru motivarea soluției pronunțate. Dovezile administrate în fața instanței de fond sunt înscrisuri care au fost prezentate și recurentei, cu ocazia formulării cererii. După cum se arată în cele ce preced, aceste înscrisuri sunt suficiente pentru a proba că intimata-reclamantă se încadrează în prevederile O.G. nr. 105/1999, beneficiind, deci, de drepturile acordate de acest act normativ, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Cum recurenta a avut la dispoziție aceste înscrisuri, putându-le valorifica cu prilejul emiterii hotărârii, în mod corect a procedat instanța de fond când, obligând la recunoașterea drepturilor intimatei, a stabilit că data începând cu care vor fi acordate aceste drepturi, este data de întâi a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea la Comisia de specialitate. Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1706 din 14 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2005.