ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1957/2011

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 370/F din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 8211/II/2/2010 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul P.G. împotriva rezoluției din 19 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, pronunțată în dosarul nr. 1199/P/2010 și a rezoluției din 27 august 2010 a procurorului general de la același parchet, în dosarul nr. 1659/II-2/2010. Petentul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că la 22 septembrie 2010 s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, formulată de petentul P.G., în temeiul prevederilor art. 278 1 C. proc.

pen., împotriva rezoluției din 19 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, dată în dosarul nr. 1199/P/2010, menținută prin rezoluția din 27august 2010 a procurorului general al aceluiași parchet în dosarul nr. 1659/11-2/2010. În motivarea plângerii petentul a arătat că soluția de neîncepere a urmăririi penale față de făptuitorul T.F., avocat în Baroul Teleorman, este greșită, fiind pe deplin întrunite în drept elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 259 C. proc. pen. Au fost efectuate denunțuri de către făptuitor, acestea au produs consecințe juridice grave față de petent, inclusiv prin ticluirea unor probe mincinoase, astfel încât soluția legală în cauză este cea a trimiterii în judecată.

A fost atașat dosarul de urmărire penală nr. 1199/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, inclusiv rezoluțiile atacate. Pe parcursul cercetării judecătorești a cauzei nu s-a solicitat administrarea altor probatorii. Examinând actele și lucrările dosarului în contextul plângerii formulate, Curtea a reținut următoarele: Petentul s-a adresat organelor de urmărire penală, arătând că după desecretizarea dosarelor întocmite de securitate a aflat că între anii 1983-1989 a fost urmărit și că în perioada respectivă numitul T.F., actualmente avocat în, Baroul Teleorman, a formulat în scris acuzații cu caracter politic la adresa sa. Aceste învinuiri au fost furnizate organelor securității, ele l-au prejudiciat grav pe petent, astfel încât sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de denunțare calomnioasă, prevăzută de art. 259 C. pen.

În informări se susținea că P.G. comentează răuvoitor și tendențios politica PCR și a statului, spune bancuri cu conținut politic și face aprecieri calomnioase la adresa conducerii de partid și de stat. În susținerea plângerii, petentul a depus în copie adresa cu nr. P 3615 din 12 mai 2010 a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității prin care i se aducea la cunoștință că informatorul cu nume conspirativ „F.” este numitul T.F., nota informatică cu nr. 4974/002 din 1 iunie 1983, primită de lt. S.I. de la informatorul „F.”, precum și un proces-verbal de constatare a unor acte premergătoare, cu nr. 0075 din 10 decembrie 1984, întocmit de un ofițer al UM 0860, Alexandria. Rezoluția parchetului, astfel cum a fost confirmată de Procurorul general prin respingerea plângerii, a considerat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de denunțare calomnioasă, astfel încât s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

În motivarea acestei soluții s-au adus două argumente principale: - pentru existența infracțiunii prevăzute de art. 259 C. pen. este necesar, în primul rând, să existe o învinuire nedreaptă, făcută prin denunț sau plângere, în sensul că o anumită persoană s-ar face vinovată de săvârșirea infracțiunii; - pe de altă parte, ticluirea de probe mincinoase în sprijinul învinuirii nedrepte trebuie să se facă în fața unui organ judiciar. Or, s-a conchis prin cele două rezoluții, o notă informativă adresată organelor Securității privind atitudinea politică „nepotrivită” a petentului nu întrunește aceste condiții. Curtea constată că soluția dată de către parchet plângerii petentului este cea legală. Dispozițiile art. 259 alin. (1) și (2) C. pen.

sunt fără echivoc în sensul că fapta se săvârșește prin formularea unui denunț sau a unei plângeri, adresate unui organ judiciar, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, cerințe care nu sunt întrunite în cauză. Așa fiind, în mod corect s-a considerat că sunt incidente prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs petentul P.G., criticând soluția ca netemeinică, întrucât nu cuprinde analiza probelor ce au servit la pronunțarea soluției și solicitând admiterea recursului, casarea sentinței penale și admiterea plângerii sale întemeiată pe disp. art. 278 1 C. proc. pen. Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor, formulate, cât și din oficiu, conform disp.

art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este nefondat. Așa cum rezultă din actele depuse de petent la dosarul de recurs, a fost condamnat prin sentința penală nr. 185 din 20 martie 1985 a Judecătoriei Alexandria la 3 ani și 4 luni închisoare pentru infracțiunile de luare de mită și cea de trafic de influență. În sarcina acestuia s-a reținut că în calitate de jurist consult la Direcția Sanitară a Județului Teleorman și-a încălcat atribuțiile de serviciu și „a pretins bani și alte foloase materiale, profitând de împuternicirea conducerii Direcției sanitare județene de a verifica oportunitatea și legalitatea eliberării certificatelor medicale de la mai mulți medici din municipiul Alexandria și alte localități din județ (fila 23 din dosarul de recurs).

Tot din actele depuse de petent rezultă că intimatul T.F. a făcut note informative către securitate în care declara că numitul P.G. în timp ce făcea naveta cu trenul, în prezența mai multor persoane a spus bancuri cu conținut politic cărora le-a dat o interpretare tendențioasă.

Așa cum rezultă din nota 002523 din 6 mai 1985 a Ministerului de Interne, Inspectoratul județean Teleorman - Securitate, pentru activitatea ostilă cu privire la politica partidului și statului petentul a fost lucrat informativ prin dosar de urmărire informativă, ca urmare a notelor informative întocmite de 12 persoane și a fost avertizat de organele de securitate la 16 noiembrie 1984. Ca atare faptele pentru care a fost condamnat inculpatul (luare de mită și trafic de influență) nu au legătură cu notele informative obținute de organele de securitate, iar legătura pe care a încercat să o acrediteze petentul între dosarul penal întocmit și aceste note informative date la organele de securitate bazată pe faptul că organele de cercetare penală ale securității erau la vremea aceea organe de cercetare penală (art. 201 C. proc.

pen.) este una artificială. Pentru că nu rezultă că notele informative au servit în vreun fel la probarea faptelor pentru care a fost condamnat inculpatul P.G. la acea vreme, ba dimpotrivă, din actele depuse rezultă că la închiderea dosarului informativ s-a constatat că cel cercetat se afla încarcerat în Penitenciarul Rahova, nu se poate vorbi de săvârșirea infracțiunii de denunț calomnios de către intimatul T.F., întrucât notele informative întocmite de acesta nu au fost date în legătură cu săvârșirea unor fapte penale și nu au servit în vreun fel la întocmirea dosarului penal ce l-a avut ca inculpat pe petent. De asemenea, nu se poate reține infracțiunea de mărturie mincinoasă pentru că nu s-a dovedit că intimatul a avut calitatea de martor, expert sau interpret în dosarul în care a fost condamnat inculpatul.

De aceea, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe de respingere a cererii petentului este temeinică și legală, motiv pentru care va respinge recursul formulat ca netemeinic, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., iar în conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga pe recurent la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar P.G. împotriva sentinței penale nr. 370/F din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 mai 2011.