ÎCCJ, Decizia nr. 123/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 899/PI din 21 decembrie

1998, Tribunalul Timiș, secția penală, a dispus achitarea inculpatului K.V., în

temeiul art. 11 alin. (2), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru

infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 și art. 209 lit. a), e), g)

și i) alin. ultim C. pen.

Curtea de Apel Timișoara, secția penală, prin decizia

penală nr. 440/A din 3 decembrie 2003, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, precum și apelul declarat de inculpatul H.B.,

împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat sentința atacată, a schimbat

încadrarea juridică și, între altele, a condamnat pe inculpatul K.V., la o

pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 208

și art. 209 lit. a), e), g) și i) C. pen.

Prin decizia nr. 2131 din 21 aprilie 2004, pronunțată

în dosarul nr. 5805/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a

respins, între altele, recursul declarat de inculpatul menționat împotriva

deciziei pronunțate în apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

prin decizia nr. 5251 din 16 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3449/2005,

a respins contestația în anulare formulată împotriva deciziei instanței de

recurs, ca nefondată.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, condamnatul a

declarat un nou recurs

(condamnatul a denumit în scris calea de atac

exercitată, ca fiind apel).

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui control judiciar al

hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu

nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății

sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată

în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României,

revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile

legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea

procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade

de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării,

căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Totodată, în vederea realizării scopului procesului

penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la

incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest

caz.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională

de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de

dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din

Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive,

sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile

înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile

pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele

fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat

principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin

exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri

este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou

recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare

de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind o decizie

definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută

de art. 385

1

C. proc. pen., cu referire la art. 392 alin. (4) din

același cod, nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.

Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată

nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit normei atributive de

competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de

9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză,

recursul nu este admisibil, nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte condiții,

decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului

legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

Așadar, excepția de inadmisibilitate pusă în discuția

părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul K.V. împotriva

deciziei nr. 5251 din 16 septembrie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

condamnatul K.V. împotriva deciziei nr. 5251 din 16 septembrie 2005, pronunțată

de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 3449/2005.

Obligă recurentul menționat, să plătească statului,

suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.