ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5973/2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5973/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 9168

din 1 iulie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

acțiunea precizată formulată de reclamanta SC F.G. SA, împotriva pârâtei SC I.V.

SA și a obligat pârâta la plata sumelor de 803.083.515 lei reprezentând preț

marfă, 629.081.212 lei dobândă legală la 9 octombrie 2003 și în continuare până

la pronunțarea hotărârii, urmând ca debitul să fie reactualizat cu rata

inflației până la data plății efective.

Pârâta a formulat apel solicitând

schimbarea hotărârii și respingerii acțiunii, în principal, ca prematur

introdusă, iar în subsidiar, ca nefondată.

Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, a pronunțat decizia comercială nr. 264 din 4 aprilie 2005 și a

admis apelul, a anulat, ca netimbrată cererea de suspendare și a schimbat în

tot sentința comercială în sensul că a respins acțiunea reclamantei, ca

neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că intimata reclamantă nu și-a îndeplinit obligația

de a întocmi factură fiscală încât aceasta nu dispune de mijlocul legal de

plată care să o oblige pe apelanta – pârâtă la achitarea sumelor pretinse,

creanța nefiind astfel, certă și exigibilă iar facturarea a 2 plăți parțiale nu

poate constitui o recunoaștere a datoriei.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs reclamanta invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7, 9

și 10 C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a susținut că motivarea hotărârii

cuprinde aspecte străine de natura pricinii făcându-se referiri doar la

obligativitatea întocmirii facturii și a modului cum a fost folosită factura

pro forma deși, obiectul judecății nu l-a constituit obligarea acesteia la

emiterea unei facturi fiscale ci, acela de a se stabili, pe baza întregului

material probator, dacă intimata – pârâtă are sau nu obligația să plătească

bunurile livrate de recurenta – reclamantă.

Referitor la motivele prevăzute de art.

304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel nu și-a motivat în

drept soluția, ignorând dispozițiile art. 46 C. com., potrivit cărora

obligațiile comerciale se probează cu orice mijloc de probă cât și dovezile

administrate în acest sens din care rezultă că, urmare acordului de voință

dintre cele 2 societăți, la data de 6 octombrie 2000, s-a întocmit factura

pro-forma în care s-a stipulat, conform comenzii pârâtei, produsele,

cantitățile, prețurile produselor, acceptate, condițiile și termenele de plată.

Ulterior pârâta, a suplimentat comanda și s-au mai livrat 10 bucăți monometre; încheindu-se

proces – verbal de predare, iar cu ordinele de plată din 31 octombrie 2000 și

20 decembrie 2000, pârâta a achitat avansul și o parte din contravaloarea

mărfurilor, în valoare de 640.800.000 lei și respectiv 568.551.060 lei,

condiții în care concluzia instanței de apel că, reclamanta nu are o creanță, certă

și exigibilă este nelegală.

Recursul este fondat pentru cele ce

se vor arăta în continuare.

Referitor la primul motiv Înalta

Curte constată că acesta este nefondat, deoarece instanța de apel și-a motivat

soluția chiar dacă prin raportare și la celelalte probe în afara facturii pro

forma, neanalizate, aceasta este nelegală așa cum se va arăta în continuare,

încât, acest motiv de recurs nu poate fi primit.

În schimb, motivele invocate și

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. sunt fondate.

Întrucât este necontestat că

litigiul dintre părți este de natură comercială, art. 46 – 47 C. com., fixează

regimul probator al obligațiilor comerciale, incident în speță și din modul cum

sunt redactate aceste dispoziții rezultă că legiuitorul nu a realizat o

ierarhizare a acestora, instanța având facultatea de a admite orice probă

prevăzută de aceste texte potrivit naturii litigiului și împrejurărilor cauzei.

Factura pro forma din 6 octombrie

2000 a fost întocmită la comanda pârâtei și constituie o dovadă a convenției

părților cu privire la obiect, preț, de livrare și condiții de plată, primită

prin corespondență și deci, acceptată, de vreme ce nu a formulat obiecțiuni,

iar prin ordinele de plată face trimitere la aceasta precizând, totodată, că plata

constituie avans pentru marfa primită ce a constituit obiectul convenției și

recepționată pe baza procesului verbal de predare – primire.

Toate aceste probe aflate la dosarul

de fond, care au fost administrate de instanța de fond în condițiile textelor

de lege sus-evocate, fac dovadă deplină asupra obligației pârâtei, care este

scadentă și exigibilă încât, în mod nelegal și netemeinic, curtea de apel a

admis apelul și a schimbat hotărârea instanțe de fond doar cu motivarea că

factura pro forma nu a fost acceptată și nu poate avea valoare de factură

fiscală, cu atât mai mult cu cât plata s-a făcut din proprie inițiativă pe baza

unor ordine de plată, nepronunțându-se pe restul probelor.

Față de cele arătate în baza art. 312

alin. (1) și (2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ., recursul va fi admis și hotărârea instanței de apel schimbată, în tot, în

sensul că se va respinge apelul pârâtei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC F.G. SA București, împotriva deciziei nr. 264 din 4 aprilie 2005

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Modifică decizia recurată în sensul

că respinge apelul declarat de pârâta SC I.V. SA București, împotriva sentinței

nr. 9168 din 1 iulie 2004 a Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 decembrie 2005.