ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5973/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 9168 din 1 iulie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC F.G. SA, împotriva pârâtei SC I.V. SA și a obligat pârâta la plata sumelor de 803.083.515 lei reprezentând preț marfă, 629.081.212 lei dobândă legală la 9 octombrie 2003 și în continuare până la pronunțarea hotărârii, urmând ca debitul să fie reactualizat cu rata inflației până la data plății efective. Pârâta a formulat apel solicitând schimbarea hotărârii și respingerii acțiunii, în principal, ca prematur introdusă, iar în subsidiar, ca nefondată. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a pronunțat decizia comercială nr. 264 din 4 aprilie 2005 și a admis apelul, a anulat, ca netimbrată cererea de suspendare și a schimbat în tot sentința comercială în sensul că a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că intimata reclamantă nu și-a îndeplinit obligația de a întocmi factură fiscală încât aceasta nu dispune de mijlocul legal de plată care să o oblige pe apelanta – pârâtă la achitarea sumelor pretinse, creanța nefiind astfel, certă și exigibilă iar facturarea a 2 plăți parțiale nu poate constitui o recunoaștere a datoriei. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., a susținut că motivarea hotărârii cuprinde aspecte străine de natura pricinii făcându-se referiri doar la obligativitatea întocmirii facturii și a modului cum a fost folosită factura pro forma deși, obiectul judecății nu l-a constituit obligarea acesteia la emiterea unei facturi fiscale ci, acela de a se stabili, pe baza întregului material probator, dacă intimata – pârâtă are sau nu obligația să plătească bunurile livrate de recurenta – reclamantă. Referitor la motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ., a arătat că instanța de apel nu și-a motivat în drept soluția, ignorând dispozițiile art. 46 C. com., potrivit cărora obligațiile comerciale se probează cu orice mijloc de probă cât și dovezile administrate în acest sens din care rezultă că, urmare acordului de voință dintre cele 2 societăți, la data de 6 octombrie 2000, s-a întocmit factura pro-forma în care s-a stipulat, conform comenzii pârâtei, produsele, cantitățile, prețurile produselor, acceptate, condițiile și termenele de plată. Ulterior pârâta, a suplimentat comanda și s-au mai livrat 10 bucăți monometre; încheindu-se proces – verbal de predare, iar cu ordinele de plată din 31 octombrie 2000 și 20 decembrie 2000, pârâta a achitat avansul și o parte din contravaloarea mărfurilor, în valoare de 640.800.000 lei și respectiv 568.551.060 lei, condiții în care concluzia instanței de apel că, reclamanta nu are o creanță, certă și exigibilă este nelegală.

Recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Referitor la primul motiv Înalta Curte constată că acesta este nefondat, deoarece instanța de apel și-a motivat soluția chiar dacă prin raportare și la celelalte probe în afara facturii pro forma, neanalizate, aceasta este nelegală așa cum se va arăta în continuare, încât, acest motiv de recurs nu poate fi primit. În schimb, motivele invocate și întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. sunt fondate. Întrucât este necontestat că litigiul dintre părți este de natură comercială, art. 46 – 47 C. com., fixează regimul probator al obligațiilor comerciale, incident în speță și din modul cum sunt redactate aceste dispoziții rezultă că legiuitorul nu a realizat o ierarhizare a acestora, instanța având facultatea de a admite orice probă prevăzută de aceste texte potrivit naturii litigiului și împrejurărilor cauzei.

Factura pro forma din 6 octombrie 2000 a fost întocmită la comanda pârâtei și constituie o dovadă a convenției părților cu privire la obiect, preț, de livrare și condiții de plată, primită prin corespondență și deci, acceptată, de vreme ce nu a formulat obiecțiuni, iar prin ordinele de plată face trimitere la aceasta precizând, totodată, că plata constituie avans pentru marfa primită ce a constituit obiectul convenției și recepționată pe baza procesului verbal de predare – primire.

Toate aceste probe aflate la dosarul de fond, care au fost administrate de instanța de fond în condițiile textelor de lege sus-evocate, fac dovadă deplină asupra obligației pârâtei, care este scadentă și exigibilă încât, în mod nelegal și netemeinic, curtea de apel a admis apelul și a schimbat hotărârea instanțe de fond doar cu motivarea că factura pro forma nu a fost acceptată și nu poate avea valoare de factură fiscală, cu atât mai mult cu cât plata s-a făcut din proprie inițiativă pe baza unor ordine de plată, nepronunțându-se pe restul probelor. Față de cele arătate în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., recursul va fi admis și hotărârea instanței de apel schimbată, în tot, în sensul că se va respinge apelul pârâtei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC F.G. SA București, împotriva deciziei nr. 264 din 4 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC I.V. SA București, împotriva sentinței nr. 9168 din 1 iulie 2004 a Tribunalului București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2005.