ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3186/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 26 februarie 2003, la Curtea de Apel Constanța, reclamantul K.F. a

chemat în judecată pârâții Ministerul Administrației și Internelor, Direcția

Generală de Evidență Informatizată a Persoanei București, Autoritatea pentru

Străini și șeful Autorității pentru Străini, pentru ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să se anuleze actul administrativ nr. 406688/SC/II din 12 decembrie

2002 și să i se recunoască dreptul pretins, prin aprobarea stabilirii

domiciliului în România și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că s-a adresat pârâților, cu o cerere de stabilire a

domiciliului în România, susținându-și cererea, prin înscrisuri doveditoare, în

sensul că deține mijloace suficiente de întreținere, că este proprietar al unui

apartament și că locuiește în România, de peste 10 ani.

Prin sentința nr. 183/CA din

4 decembrie 2003, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ,

a admis acțiunea reclamantului K.F., a anulat actul administrativ nr.

406688/SC/II din 12 decembrie 2002, al Ministerului de Interne, a dispus

aprobarea stabilirii domiciliului în România a reclamantului, a obligat

pârâții, către reclamant, la plata sumei de 3.044.000 lei, cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel, a

reținut, în esență, că din toate probatoriile administrate în cauză, inclusiv

raportul de expertiză contabilă, rezultă că reclamantul a făcut dovada că

îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 123/2001, care reglementează

intrarea, șederea și ieșirea străinilor pe teritoriul României și că i se poate

acorda dreptul de stabilire a domiciliului în România.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, Ministerul Administrației și Internelor, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivare, a susținut că

în mod greșit, instanța de fond i-a acordat reclamantului, dreptul de stabilire

a domiciliului în România, întrucât hotărârea instanței a fost pronunțată ca

urmare a administrării unor probatorii noi, care nu au fost prezentate la data

depunerii cererii inițiale, la autoritatea administrativă învestită cu

soluționarea acesteia.

A mai susținut că, deși

reclamantul a depus cererea de stabilire a domiciliului în România, la data de

31 iulie 2002, instanța de fond și-a însușit expertiza contabilă care a luat în

calculul totalul sumelor de întreținere, pentru întreg anul fiscal 2002 și că

legislația în vigoare aplicabilă la cea dată, era cea prevăzută de Legea nr.

123/2001 și H.G. nr. 476/2001.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art.

29 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 35 alin. (1) lit. b) din Anexa nr. 1

din H.G. nr. 476/2001, reclamantul trebuia să facă dovada existenței unor

mijloace de întreținere, în cuantum de 500 dolari SUA/lună, corespunzător

categoriei de viză obținută până la formularea cererii.

Înalta Curte constată că din

probatoriile administrate la instanța de fond, în mod corect instanța a

stabilit ca fiind dovedită existența mijloacelor de întreținere, analizând cu

precădere raportul de expertiză contabilă, care a avut ca indiciu de bază,

datele din bilanțul contabil aferent anului 2000, înregistrat la Administrația

Finanțelor Publice Constanța, sub nr. 10123 din 17 aprilie 2001 și bilanțul

contabil aferent anului 2001, înregistrat la Administrația Finanțelor Publice

Constanța, sub nr. 8146 din 21 februarie 2002, ambele fiind analizate împreună

cu balanțele de verificare contabilă ale firmei în care reclamantul era

asociat.

Pe de altă parte, din

declarațiile date de către K.C., fiul reclamantului, H.S., fratele

reclamantului și asociat cu acesta la firma SC K.S. SRL și E.T., asociat cu

reclamantul la firma SC K.S. SRL, rezultă cu certitudine că aceștia au renunțat

la dividendele care li se cuveneau pe anii 2000, 2001 și 2002, în favoarea

reclamantului și că au contribuit la asigurarea întreținerii reclamantului, cu

importante sume de bani, ceea ce a condus la asigurarea unei existențe care s-a

încadrat în dispozițiile Legii nr. 123/2001 și H.G. nr. 476/2001.

Toate aceste dovezi probează

fără putință de tăgadă că instanța de fond a apreciat în mod corect

dispozițiile legale aplicabile, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței nr. 183/CA din 4

decembrie 2003, a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 mai 2005.