ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8498/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 472 din 8 aprilie 2004, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.N. , în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 dolari SUA, în echivalent la data plății, reprezentând despăgubiri, s-au respins ca nefondate celelalte pretenții și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 9.500.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost achitat prin sentința penală nr. 242 din 9 iulie 1998 a Tribunalului Dâmbovița, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. d) C. proc.

pen., iar din dispozitivul acestei hotărâri rezultă că reclamantul a fost arestat în perioada 30 septembrie 1996–30 octombrie 1996. Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen. și deciziei nr. 255 din 20 septembrie 2001 a Curții Constituționale, obligatorie conform art. 25 alin. (39 din Legea nr. 47/1992, reclamantul are dreptul la repararea de către stat a pagubei, deoarece prin măsura arestării preventive, luată împotriva sa, a fost lipsit de libertate și de o viață de familie și socială normală pe timpul arestării. De aceea, se stabilesc în beneficiul acestuia despăgubiri morale în sumă de 10.000 dolari SUA, în echivalent la data plății. Cererea reclamantului, care privește obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru faptul că prin măsura indisponibilizării apartamentului și a mașinii a fost prejudiciat, deoarece nu a putut înstrăina aceste bunuri, nu a fost dovedită.

De altfel, după înlăturarea măsurii asiguratorii dispusă prin hotărâre judecătorească, reclamantul nu a înstrăinat bunurile indisponibilizate. Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 45/c din 17 ianuarie 2005, a respins apelurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, reclamantul C.N. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța, împotriva acestei hotărâri. Instanța de apel, în esență, a reținut că statul răspunde pentru erorile judiciare, în condițiile stabilite de art. 504 alin. (1)–(2) C. proc. pen., iar prin Decizia nr. 45/1998 Curtea Constituțională a statuat că dreptul la despăgubiri există indiferent care ar fi ipoteza achitării sau scoaterii de sub urmărire penală.

Reclamantul a fost arestat preventiv, în perioada 30 septembrie 1996-30 octombrie 1996, iar ulterior, prin sentința penală nr. 242 din 9 iulie 1998, Tribunalul Constanța a dispus achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. d) C. proc. pen. Reține instanța de apel, că repararea materială a prejudiciilor rezultate din atingerile aduse cinstei, onoarei, reputației, demnității, prestigiului, vieții private și libertății este în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În prezenta cauză, martorii audiați au declarat că reclamantul a resimțit un disconfort profund datorită reținerii nelegale, iar eroarea judiciară se conturează, deoarece reclamantul a fost arestat preventiv timp de 30 de zile, ulterior fiind achitat.

Se mai reține, că pentru conturarea prejudiciului moral suferit de reclamant sunt semnificative elemente ca: atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale prin prezența în incinta instanțelor și a parchetelor; exprimarea disprețului public; sentimentul de frustrare, de dezumanizare și afectare gravă a prestigiului profesional, iar la determinarea cuantumului despăgubirilor se are în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului. Cum „stabilirea situației anterioare în privința prejudiciului moral este aproape imposibilă, iar prin despăgubirile acordate se urmărește asigurarea ușurării suferințelor reclamantului”, suma acordată prin sentința apelată reprezintă o evaluare adecvată a daunelor morale cuvenite acestuia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 304 alin. (1) C. proc. civ., susține că, potrivit art. 504 C. proc. pen., pot fi reparate numai prejudiciile materiale suferite de persoana condamnată sau față de care s-au luat măsuri preventive pe nedrept. De aceea, argumentele instanței de apel sunt în neconcordanță cu textul menționat. Se susține, că „simpla afirmație a unui prejudiciu moral nu îndreptățește satisfacția prin echivalent bănesc” și că în cauză nu s-a administrat un probatoriu apt să demonstreze că suma acordată este potrivită, sub aspectul cuantumului, cu suferința efectivă a victimei, dovadă care trebuia făcută, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză.

Recurentul susține că cererea pentru acordarea despăgubirilor materiale, în sumă de 11.500 dolari SUA este nefondată, arată în detaliu care sunt motivele pentru care și instanța de apel a reținut că cererea nu este întemeiată și cere ca reclamantul să facă dovada prejudiciului material suferit. Recursul va fi respins, pentru următoarele considerente: Criticile privitoare la acordarea de daune morale, fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă dispozițiile acestui text nu sunt incidente în cauză, deoarece prevederile art. 504 C. proc. pen. au fost corect aplicate. Potrivit art. 504 C. proc. pen., are dreptul la recuperarea pagubei și persoană care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegl.

Modalitățile în care trebuie stabilită privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal sun prevăzute de art. 504 alin. (3) C. proc. pen. Textul se referă la „paguba suferită”, iar termenul general de pagubă înseamnă atât prejudiciul material cât și cel moral. De aceea, intimatul-reclamant, împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive, iar ulterior a fost achitat, este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru repararea daunelor morale, așa cum corect s-a reținut prin sentința instanței de fond, păstrată prin hotărârea atacată. Prin urmare, susținerea recurentului că prin art. 504 C. proc. pen. este consacrat doar dreptul la despăgubiri materiale nu este întemeiată. Neîntemeiată este și critica privitoare la cuantumul despăgubirilor morale, acordate fără să fie administrat probatoriul necesar pentru stabilirea acestor despăgubiri.

Dauna morală, care există atunci când sunt atinse valori ce se referă la existența fizică a omului, la sentimentele, cinstea, demnitatea, onoarea, reputația, prestigiul profesional, nume și alte asemenea valori similare, se stabilește ținându-se seama, conform art. 505 C. proc. pen., de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei sau familiei celui privat de libertate ori a cărui libertate a fost restrânsă. Cuantumul sumei este stabilit în raport cu valorile de care victima a fost privată, iar instanța trebuie să acorde acesteia suma globală necesară pentru a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile să înlocuiască aceste valori.

În cauză, prin privarea de libertate a intimatului-reclamant, anchetarea și trimiterea lui în judecată, au fost atinse valori ce se referă la libertatea, onoarea, reputația, cinstea și demnitatea acestuia. Stabilirea daunei morale s-a făcut după criterii raportate la aceste valori și nu prin aprecieri de ordin general, iar la instanța de apel, pentru conturarea consecințelor suferite de reclamant, a fost administrată proba cu martori. În hotărârea atacată se fac referiri la declarațiile martorilor, indemnizația stabilită reprezintă o compensare suficientă și nu exagerată a daunei morale cauzate, iar temeiul acordării despăgubirilor este legitim. Susținerile recurentului privitoare la prejudiciul patrimonial nu fac posibilă încadrarea în motivele de recurs prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ., deoarece prin hotărârea atacată reclamantului nu i-au fost acordate daune materiale. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârât va fi respins, iar, conform art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat să plătească intimatului-reclamant cheltuielile de judecată efectuate în recurs, constând în onorariul de avocat, plătit conform chitanței nr. 1021923 din 14 octombrie 2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanța împotriva deciziei civile nr. 45/c din 17 ianuarie 2005 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Obligă recurentul la 200 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant C.N. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2005.