ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8498/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 472 din 8

aprilie 2004, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul C.N. , în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000

dolari SUA, în echivalent la data plății, reprezentând despăgubiri, s-au

respins ca nefondate celelalte pretenții și a fost obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 9.500.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamantul a fost achitat prin sentința penală

nr. 242 din 9 iulie 1998 a Tribunalului Dâmbovița, în temeiul art. 11 pct. 2

lit. a) și art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar din dispozitivul acestei hotărâri

rezultă că reclamantul a fost arestat în perioada 30 septembrie 1996–30

octombrie 1996.

Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc.

pen. și deciziei nr. 255 din 20 septembrie 2001 a Curții Constituționale,

obligatorie conform art. 25 alin. (39 din Legea nr. 47/1992, reclamantul are

dreptul la repararea de către stat a pagubei, deoarece prin măsura arestării

preventive, luată împotriva sa, a fost lipsit de libertate și de o viață de

familie și socială normală pe timpul arestării.

De aceea, se stabilesc în beneficiul

acestuia despăgubiri morale în sumă de 10.000 dolari SUA, în echivalent la data

plății.

Cererea reclamantului, care privește

obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru faptul că prin măsura

indisponibilizării apartamentului și a mașinii a fost prejudiciat, deoarece nu a

putut înstrăina aceste bunuri, nu a fost dovedită. De altfel, după înlăturarea

măsurii asiguratorii dispusă prin hotărâre judecătorească, reclamantul nu a

înstrăinat bunurile indisponibilizate.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia civilă nr. 45/c din 17 ianuarie 2005, a respins apelurile declarate de

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, reclamantul C.N.

și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Constanța, împotriva acestei hotărâri.

Instanța de apel, în esență, a

reținut că statul răspunde pentru erorile judiciare, în condițiile stabilite de

art. 504 alin. (1)–(2) C. proc. pen., iar prin Decizia nr. 45/1998 Curtea

Constituțională a statuat că dreptul la despăgubiri există indiferent care ar

fi ipoteza achitării sau scoaterii de sub urmărire penală.

Reclamantul a fost arestat

preventiv, în perioada 30 septembrie 1996-30 octombrie 1996, iar ulterior, prin

sentința penală nr. 242 din 9 iulie 1998, Tribunalul Constanța a dispus

achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. d) C.

proc. pen.

Reține instanța de apel, că

repararea materială a prejudiciilor rezultate din atingerile aduse cinstei,

onoarei, reputației, demnității, prestigiului, vieții private și libertății este

în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În prezenta cauză, martorii audiați

au declarat că reclamantul a resimțit un disconfort profund datorită reținerii

nelegale, iar eroarea judiciară se conturează, deoarece reclamantul a fost

arestat preventiv timp de 30 de zile, ulterior fiind achitat.

Se mai reține, că pentru conturarea

prejudiciului moral suferit de reclamant sunt semnificative elemente ca:

atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale prin prezența în incinta

instanțelor și a parchetelor; exprimarea disprețului public; sentimentul de

frustrare, de dezumanizare și afectare gravă a prestigiului profesional, iar la

determinarea cuantumului despăgubirilor se are în vedere principiul reparării

integrale a prejudiciului. Cum „stabilirea situației anterioare în privința

prejudiciului moral este aproape imposibilă, iar prin despăgubirile acordate se

urmărește asigurarea ușurării suferințelor reclamantului”, suma acordată prin

sentința apelată reprezintă o evaluare adecvată a daunelor morale cuvenite

acestuia.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

prin D.G.F.P. Constanța, care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., coroborat cu art. 304 alin. (1) C. proc. civ., susține că, potrivit art.

504 C. proc. pen., pot fi reparate numai prejudiciile materiale suferite de

persoana condamnată sau față de care s-au luat măsuri preventive pe nedrept. De

aceea, argumentele instanței de apel sunt în neconcordanță cu textul menționat.

Se susține, că „simpla afirmație a

unui prejudiciu moral nu îndreptățește satisfacția prin echivalent bănesc” și

că în cauză nu s-a administrat un probatoriu apt să demonstreze că suma

acordată este potrivită, sub aspectul cuantumului, cu suferința efectivă a victimei,

dovadă care trebuia făcută, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la o

îmbogățire fără justă cauză.

Recurentul susține că cererea pentru

acordarea despăgubirilor materiale, în sumă de 11.500 dolari SUA este nefondată,

arată în detaliu care sunt motivele pentru care și instanța de apel a reținut

că cererea nu este întemeiată și cere ca reclamantul să facă dovada

prejudiciului material suferit.

Recursul va fi respins, pentru

următoarele considerente:

Criticile privitoare la acordarea de

daune morale, fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă

dispozițiile acestui text nu sunt incidente în cauză, deoarece prevederile art.

504 C. proc. pen. au fost corect aplicate.

Potrivit art. 504 C. proc. pen., are

dreptul la recuperarea pagubei și persoană care, în cursul procesului penal, a

fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegl.

Modalitățile în care trebuie stabilită privarea sau restrângerea de libertate

în mod nelegal sun prevăzute de art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

Textul se referă la „paguba

suferită”, iar termenul general de pagubă înseamnă atât prejudiciul material

cât și cel moral.

De aceea, intimatul-reclamant,

împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive, iar ulterior a fost

achitat, este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru repararea daunelor

morale, așa cum corect s-a reținut prin sentința instanței de fond, păstrată

prin hotărârea atacată.

Prin urmare, susținerea recurentului

că prin art. 504 C. proc. pen. este consacrat doar dreptul la despăgubiri

materiale nu este întemeiată.

Neîntemeiată este și critica

privitoare la cuantumul despăgubirilor morale, acordate fără să fie administrat

probatoriul necesar pentru stabilirea acestor despăgubiri.

Dauna morală, care există atunci

când sunt atinse valori ce se referă la existența fizică a omului, la

sentimentele, cinstea, demnitatea, onoarea, reputația, prestigiul profesional,

nume și alte asemenea valori similare, se stabilește ținându-se seama, conform

art. 505 C. proc. pen., de durata privării de libertate sau a restrângerii de

libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei sau

familiei celui privat de libertate ori a cărui libertate a fost restrânsă.

Cuantumul sumei este stabilit în

raport cu valorile de care victima a fost privată, iar instanța trebuie să

acorde acesteia suma globală necesară pentru a-i procura satisfacții de ordin

moral, susceptibile să înlocuiască aceste valori.

În cauză, prin privarea de libertate

a intimatului-reclamant, anchetarea și trimiterea lui în judecată, au fost

atinse valori ce se referă la libertatea, onoarea, reputația, cinstea și

demnitatea acestuia.

Stabilirea daunei morale s-a făcut

după criterii raportate la aceste valori și nu prin aprecieri de ordin general,

iar la instanța de apel, pentru conturarea consecințelor suferite de reclamant,

a fost administrată proba cu martori.

În hotărârea atacată se fac referiri

la declarațiile martorilor, indemnizația stabilită reprezintă o compensare suficientă

și nu exagerată a daunei morale cauzate, iar temeiul acordării despăgubirilor

este legitim.

Susținerile recurentului privitoare

la prejudiciul patrimonial nu fac posibilă încadrarea în motivele de recurs

prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., deoarece prin

hotărârea atacată reclamantului nu i-au fost acordate daune materiale.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de pârât va fi respins, iar, conform art. 274 C. proc. civ.,

recurentul va fi obligat să plătească intimatului-reclamant cheltuielile de

judecată efectuate în recurs, constând în onorariul de avocat, plătit conform

chitanței nr. 1021923 din 14 octombrie 2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P.

Constanța împotriva deciziei civile nr. 45/c din 17 ianuarie 2005 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă.

Obligă recurentul la 200 lei

cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant C.N.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2005.