ÎCCJ, Decizia nr. 182/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 6871 din 7

decembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis

recursul declarat de inculpatul T.M. împotriva deciziei penale nr. 284 din 16

august 2005 a Curții de Apel Iași, secția pentru minori și familie.

A casat în parte decizia penală

atacată și sentința penală nr. 290 din 14 aprilie 2005 a Tribunalului Iași, în latura penală, numai cu privire la inculpatul T.M.

A constatat că infracțiunile pentru

care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 5776/2000 a

Judecătoriei Iași, sunt concurente cu cele pentru care a fost condamnat prin

sentințele penale nr. 1049/2001 și nr. 5321/2000 ale aceleași instanțe,

contopite ulterior prin sentința penală nr. 2106/2002 a Judecătoriei Iași.

Rejudecând:

A descontopit pedeapsa rezultantă de

3 ani închisoare stabilită inculpatului T.M., prin sentința penală nr. 2106/2002,

a Judecătoriei Iași, în pedepsele componente de un an închisoare aplicată prin

sentința penală nr. 1049/2001, a Judecătoriei Iași și de 3 ani închisoare

aplicată, prin sentința penală nr. 5321/2000 a Judecătoriei Iași.

În baza art. 36 alin. (2) C. pen., a

contopit aceste pedepse, cu pedeapsa de un an și 4 luni închisoare aplicată

aceluiași inculpat prin sentința penală nr. 5776/2000 a Judecătoriei Iași,

pentru care a menținut revocarea grațierii și suspendării condiționate a

executării pedepsei, în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

A menținut revocarea liberării

condiționate pentru restul de 350 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa

de 3 ani închisoare.

A înlăturat aplicarea art. 36 alin.

(1) și a art. 34 lit. b) C. pen.

A repus în individualitatea lor

pedepsele aplicate în cauză inculpatului, respectiv 15 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit.

b) și c) și alin. (2)

1

lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a)

C. pen. și de 25 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de omor

deosebit de grav prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) și art. 176 lit. d) C.

pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) din același cod.

A înlăturat sporul de pedeapsă de un

an închisoare.

A contopit pedeapsa de 15 ani

închisoare, cu restul neexecutat de 350 zile închisoare, în pedeapsa cea mai

grea.

A contopit pedeapsa de 25 ani

închisoare, cu restul de 350 zile rămas neexecutat, în pedeapsa cea mai grea.

În baza art. 34 lit. b), art. 35 și art.

36 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele de 25 ani închisoare și 10 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen., 15 ani

închisoare, respectiv 4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 4150/2003

a Judecătoriei Iași, în pedeapsa cea mai grea, la care a adăugat un spor de un

an închisoare, urmând ca inculpatul T.M. să execute, în final, 26 ani

închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b)

și e) C. pen.

Celelalte dispoziții ale deciziei

atacate au fost menținute.

Împotriva hotărârii instanței de

control judiciar, condamnatul T.M. a declarat un nou recurs. Acesta a susținut

că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav,

pentru care a fost trimis în judecată și condamnat definitiv.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Legea procesuală penală a stabilit

un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României,

revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea

protecției judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigențele

art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

În consecință, revine părții

interesate, obligația de a alege și exercita în condițiile legii, calea

procesuală prevăzută în Codul de procedură penală.

Astfel, corespunzător principiului

constituțional al exercitării căilor de atac, numai în condițiile legii, legea

procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade

de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului

judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de

casare.

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului se constată că în cauză a fost pronunțată o hotărâre penală

definitivă de condamnare a inculpatului T.M., ca urmare a parcurgerii celor

două grade de jurisdicție reglementate de legea procesual-penală.

Or, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv

hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând calea de atac

menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de

procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu care

posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la

această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

Inculpatul exercitându-și dreptul la

recurs, cel de a-l doilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive,

cu care completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele

textului menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca

atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă

instanță, soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite completului

de 9 judecători, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată,

așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Prin urmare, excepția de

inadmisibilitate pusă în discuție se constată a fi întemeiată.

Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, Curtea va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul

T.M.

împotriva deciziei nr. 6871 din 7 decembrie 2005,

pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr.

5453/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 mai 2006.