ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 16.11.2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5489/2005

HOTĂRÂRE
16.11.2005
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5489/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 9 septembrie 2004, în urma declinării

competenței de către Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr. 1031 din 28

iunie 2004, astfel cum a fost precizată, reclamanta CNI C. SA a solicitat în

contradictoriu cu pârâta SC E.C. SA obligarea acesteia la plata sumei de

1.036.440.904 lei, reprezentând penalități de întârziere calculate pentru

facturile din 30 aprilie 2001 și 31 mai 2004 calculate până la data de 27

aprilie 2004 și 6 mai 2004, date la care au fost achitate cele două facturi.

Prin sentința comercială nr. 12413

din 11 noiembrie 2004, Tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut că la data de 29 iunie 2000 pârâta a solicitat prin

comanda reclamantei executarea lucrării C. scrisă de S.V.C. într-un tiraj de

2001 exemplare. Această comandă fermă a fost urmată de executare, aspect care

rezultă atât din răspunsurile pârâților la interogatorii cât și din conținutul

facturilor la care reclamanta face referire în motivarea acțiunii.

Astfel, facturile fiscale din 30

aprilie 2001 și din 31 mai 2004, emise de vânzătoarea serviciilor, societatea

reclamantă, au ca temei comanda din data de 29 iunie 2000.

Ulterior, la data de 12 ianuarie

2001 intervine contractul care prevede la articolul 14 și clauza penală și în

temeiul căreia reclamanta a formulat prezenta acțiune.

Deși nu și-a executat obligația

conform convenției de la 29 iunie 2000 (lucrarea nefiind executată în ceea ce

privește numărul de exemplare solicitat de pârâtă) se prevalează de clauza

penală stipulată într-o convenție încheiată ulterior, ignorând propria culpă în

executarea cu întârziere a obligațiilor celeilalte părți.

Împotriva acestei sentințe, cu

respectarea termenului prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., a declarat

apel reclamanta, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie și

solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii cererii.

În motivare, apelanta a arătat că

penalitățile de întârziere au fost calculate conform art. 7 din contract. Că

lucrările executate au fost cuprinse în spațiul poligrafic din anul 2001 stau

dovadă facturile fiscale din 30 aprilie 2001 și 29 mai 2001 și avizele de

însoțire a mărfii.

Se invocă de asemenea că între părți

s-a încheiat o tranzacție la data de 20 martie 2003 cu privire la datoriile

înregistrate reprezentând contravaloarea lucrărilor executate în anii 2001,

2002 și 2003.

Curtea de Apel București, prin

decizia nr. 434 din 20 mai 2005, a respins ca nefondat apelul declarat de CNI C.

SA.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen, reclamanta, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

respectiv greșita aplicare a legii, prin aceea că instanța de apel a reținut în

mod greșit că aplicabil între părți nu este contractul ci comanda. În

dezvoltarea acestui motiv reclamanta arată că orice comandă urmată de executare

valorează contract, că facturile fiscale și avizele de însoțire a mărfii

dovedesc că aplicabil în cauză este contractul și că tranzacția încheiată între

părți la 20 martie 2003 dovedește obligația pârâtei de a plăti penalitățile de

întârziere calculate, conform contractului.

Examinând recursul prin prisma

motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este fondat.

Instanțele au făcut o greșită

aplicare a legii atunci când au apreciat că raporturile comerciale dintre părți

s-au derulat în baza comenzii din 29 iunie 2000 și nu în baza contractului

dintre părți.

Executarea comenzii primite de către

reclamantă s-a făcut ulterior încheierii contractului și în baza acestui

contract, cu toate clauzele sale, inclusiv cele privitoare la penalitățile de

întârziere, iar facturarea s-a făcut, de asemenea ulterior, respectiv în lunile

aprilie – mai 2001. Astfel, toate raporturile comerciale dintre părți s-au

derulat sub imperiul prevederilor contractului, fiind deci aplicabile

prevederile art. 1066 C. civ. Acest fapt este confirmat și de tranzacția

încheiată de părți, care vizează, contrar celor susținute de instanța de apel,

și facturile, iar la pct. III prevede că „debitoarea SC E.C. SA datorează

pentru facturile emise, penalitățile prevăzute în respectivele contracte care

se vor calcula începând cu a 31 zi de la facturare până la data efectivă a

plății, conform contractelor încheiate”.

Pentru aceste motive, Înalta Curte

urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., să admită

recursul reclamantei și modificând decizia atacată să admită apelul reclamantei

schimbând sentința instanței de fond în sensul admiterii acțiunii astfel cum a

fost formulată.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

pârâta intimată urmează a fi obligată să plătească recurentei cheltuielile de

judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar în fond, apel

și recurs.

Admite recursul declarat de

reclamanta CNI C. SA București, împotriva deciziei nr. 434 din 20 mai 2005,

pronunțată de secția comercială a Curții de Apel București, modifică decizia

atacată, admite apelul reclamantei, schimbă în tot sentința instanței de fond

în sensul că admite acțiunea precizată și obligă pârâta SC E.C. SA București

către reclamanta CNI C. SA București la plata sumei de 1.036.440.904 lei,

reprezentând penalități de întârziere și la 71.974.786 lei, cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 16 noiembrie 2005.

Sursă