ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3772/2005

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 703

din 25 iulie 2001, Tribunalul Ialomița l-a condamnat pe inculpatul V.M.I., la 4

ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor prevăzută și

pedepsită de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 C. pen., cu aplicarea art.

74 – art. 75 C. pen.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul,

în baza probelor administrate atât în cursul urmăririi penale cât și în faza de

judecată, a reținut că inculpatul, în seara zilei de 14 aprilie 2000, în comuna

Scânteia, jud. Ialomița, cu o sulă de cusut hamuri, l-a lovit în zona toracică

pe partea vătămată O.V., provocându-i leziuni care i-au pus viața în primejdie.

Sentința a rămas definitivă

prin decizia penală nr. 3604 din 11 iulie 2003 pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție în dosarul nr. 444/2002 prin care cu majoritate de voturi s-au

respins, ca nefondate recursurile formulate de parchet și inculpat.

Opinia separată a fost, în

sensul achitării inculpatului, în baza art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.,

cu motivarea că probele administrate nu dovedesc că inculpatul i-a produs

părții vătămate leziunile ce i-au pus viața în primejdie.

Împotriva hotărârii rămasă

astfel definitivă inculpatul a formulat cerere de revizuire întemeiată pe cazul

de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen. În fapt cererea de

revizuire a fost motivată pe împrejurarea că după soluționarea definitivă a

cauzei partea vătămată a trimis revizuientului o scrisoare din care rezultă

fapte și împrejurări noi care nu au fost cunoscute de către instanța care a

dispus condamnarea sa în fond și nici de instanțele care au soluționat căile de

atac.

S-a mai susținut că există

contradicții între cele consemnate în actele medicale, respectiv foaia de

observație și constatările medico legale.

Prin sentința penală nr. 133

din 23 mai 2003 pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul nr. 301/2003

cererea de revizuire a fost respinsă constatându-se că nu sunt întrunite

cerințele art. 394 lit. a) C. proc. pen. S-a motivat că textul de lege invocat

de revizuient cere ca faptele și împrejurările să fie noi și nu mijloacele de

probă, fiind inadmisibil, ca pe calea de atac extraordinară a revizuirii să se

obțină o prelungire a probatoriului pentru fapte și împrejurări cunoscute de

instanță la data soluționării cauzei.

În apelul declarat de

inculpat împotriva sentinței penale nr. 133/2003, Curtea de Apel București,

prin decizia penală nr. 386 din 22 iulie 2003, cu motivarea că cererea de

revizuire nu a fost analizată pe fond, a dispus admiterea apelului,

desființarea sentinței apelate și a trimis cauza aceleiași instanțe spre

rejudecare.

Tribunalul Ialomița, prin

sentința penală nr. 336 din 5 noiembrie 2003, în urma rejudecării cauzei a

respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire. Inculpatul revizuient a

declarat din nou apel, respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 745 din 10

decembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în

dosarul nr. 3835/2003.

Și această decizie a fost

atacată cu recurs de către revizuientul apelant cu motivarea că unul din

judecătorii care au judecat apelul a participat și la judecata fondului și în

acest fel s-a antepronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.

3020 din 3 iunie 2004 pronunțată în dosarul nr. 218/2004 a admis recursul, a

casat decizia penală sus-menționată și a trimis cauza la Curte de Apel

București, secția I penală, pentru rejudecarea apelului.

Procedând la rejudecarea

apelului, Curtea de Apel București, prin decizia nr. 739 din 5 octombrie 2004,

cu majoritate a admis apelul formulat de revizuientul condamnat V.M.I.

împotriva sentinței penale nr. 336 din 5 noiembrie 2003 a Tribunalului

Ialomița. A desființat sentința apelată și rejucând cauza a admis cererea de

revizuire a sentinței penale nr. 203 din 25 iulie 2001 a Tribunalului Ialomița.

A anulat aceeași sentință și rejudecând cauza, în fond, în baza art. 11 pct. 2 lit.

a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului,

cu punerea acestuia în libertate.

În opinia separată a unui

din judecători se arată că cererea de revizuire a avut ca punct de pornire o scrisoare

a părții vătămate în care afirma că a fost lovit de inculpat doar cu pumnii și

e posibil să fi fost agresat și de alte persoane. Audiată ulterior deși și-a

schimbat susținerile inițiale a declarat totodată că nu cunoaște și nu poate

furniza nici un fel de date care să confirme ipotetica agresiune din partea

altor persoane.

Se conchide că, simpla

schimbare a declarațiilor părții vătămate, nesusținută de nici un fel de probe

nu poate pune la îndoială autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive

de condamnare, că în fapt, cazul de revizuire invocat de condamnat nu a putut

fi dovedit.

În sfârșit, și această din

urmă hotărâre a fost recurată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București.

Prin motivele scrise,

Parchetul critică decizia Curții de Apel nr. 739 din 15 octombrie 2004 pentru

nelegalitate și netemeinicie susținându-se în esență că cererea de revizuire

formulată de inculpat a fost greșit admisă, hotărâre luată cu opinia separată a

unuia din membrii completului de judecată, câtă vreme nu sunt întrunite

condițiile cerute de art. 294 lit. a) C. proc. pen., text pe care s-a întemeiat

cererea de revizuire.

Critica este întemeiată și

recursul urmează să fie admis pentru următoarele considerente.

Revizuirea, concepută de

legiuitor ca un mijloc procesual prin folosirea căruia sunt înlăturate erorile

judiciare ce ar putea fi prinse în hotărârile penale definitive, constituind deci

o cale extraordinară de atac. Fiind vorba de o eroare judiciară ea implică

existența unei netemeinice judecăți de fapt în hotărârea penală definitivă.

Potrivit art. 394

1

C. proc. pen., printre cazurile când hotărârile judecătorești definitive pot fi

supuse revizuirii se numără și cel prevăzut de lit. a) „s-au descoperit fapte

sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei”.

La pct. 2 al aceluiași

articol, se mai menționează, cazul de la lit. a) constituie motiv de revizuire,

dacă în baza faptelor s-au împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia

hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare, ceea ce

în speță evident nu s-a realizat.

Este de subliniat că

recurgerea la calea de atac extraordinară a revizuirii a avut ca punct de

pornire (cum s-a mai spus anterior), „scrisoare” din dosarul nr. 301/2003 al

Tribunalului Ialomița în care se susține, că partea vătămată ar fi făcut unele mențiuni

despre fapte și împrejurări necunoscute de instanțe la judecarea cauzei.

Pe conținutul acelei

„scrisori” (lipsește dovada că este o scrisoare expediată prin poștă) se

bazează o cerere de revizuire în care se dezvoltă în principal două ipoteze una

că deși între revizuient și partea vătămată a existat un conflict în seara

zilei de 14 aprilie 2000 inculpatul nu l-a lovit pe O.V. cu vreun obiect.

- ipoteza că partea vătămată

a fost agresată în cursul nopții de 14 aprilie 2000 de alte persoane.

- ipoteza că între actele

medicale și cele medico legale există contradicție.

De menționat că ultima

susținere nu se ia în discuție neconstituind o împrejurare de fapt, în sensul art.

294 lit. a) C. proc. pen., și totodată conținutul actelor medicale și medico

legale a fost cunoscut de instanțe la soluționarea cauzei, mai mult ele nu sunt

contradictorii ci se completează și nu exclud, interpretate în întregul lor,

concluzia la care instanțele care au soluționat fondul cauzei au ajuns.

- susținerea privind

inexistența agresiunii în cadrul conflictului dintre victimă și inculpatul

revizuient este contrazisă de constatările obiective leziuni care i-au pus în

primejdie viața victimei produse cu un obiect înțepător, posibil sulă de cusut

hamuri. Zonele anatomice afectate corespund susținerii inițiale ale victimei ele

nu sunt situate în față ci antero – latero – posterior, chiar dacă vizează

abdomenul în sens anatomic.

Prin conținutul scrisorii

părții vătămate rezultă fără îndoială că cele scrise au fost rezultatul știrii

că inculpatul a încercat să se sinucidă afirmații de altfel nedovedite medical,

gest care dacă ar fi fost real ar fi fost de natură a crea părții vătămate din

punct de vedere moral un sentiment de culpă. Contrar însă tuturor susținerilor

făcute și dezvoltate pe tot parcursul ciclului procesual privind soluționarea

cererii de revizuire că partea vătămată ar fi afirmat în scrisori că alte

persoane l-ar fi agresat acest lucru nu rezultă. Afirmația este dimpotrivă o imputare

la insistențele inculpatului în a-l determina să susțină acest lucru. Față de

conținutul inechivoc al celor menționate în scrisoare declarațiile părții

vătămate în fața instanței, făcute în legătură cu aceeași împrejurare nu are

nici un fel de relevanță câtă vreme nu conțin nici cel mai mic indiciu concret

care să ducă la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută prin

hotărârile de condamnare.

Considerentele deciziei

Curții de Apel București, decizie ce face obiectul prezentului recurs că nu

inculpatul este autorul faptei de tentativă de omor nu au nici un suport

probatoriu, instanța făcând trimitere la opinia separată a unuia din

judecătorii care au soluționat recursul în primul ciclu procesual aprecierea

respectivă este judicios și temeinic înlăturată prin opinie separată a unuia

din membrii completului de judecată care a soluționat apelul revizuientului în

dosarul nr. 2626/2004 al Curții de Apel București.

Conchizând, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că faptele invocate, ca fapte noi, nu există

nefiind probate și ca atare nu pot constitui temeiuri pentru schimbarea soluției

de condamnare așa încât în mod greșit Curtea de Apel București prin decizia

recurată a admis cererea de revizuire a desființat hotărârile de condamnare și

rejudecând cauza pe fond l-a achitat pe inculpatul V.M.I. în temeiul art. 10 alin.

(1) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 11 lit. a) C. proc. pen.

Prin consecință admițând

recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București va casa decizia nr. 739

din 15 octombrie 2004 a Curții de Apel București și va menține sentința penală nr.

336 din 5 noiembrie 2003 a Tribunalului Ialomița.

Față de considerentele ce

preced, instanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 739

din 15 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe

condamnatul revizuient V.M.I.

Casează hotărârea atacată și

menține sentința penală nr. 336 din 5 noiembrie 2003 a Tribunalului Ialomița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 17 iunie 2005.