ÎCCJ, Decizia nr. 72/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 141 din 30 octombrie 2001, Tribunalul Olt, secția penală, a condamnat, printre alții, pe inculpatul M.E.la 7 ani și 6 luni închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174, art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

Prin aceeași hotărâre, inculpatul M.E. a fost obligat, în solidar cu inculpații M.M.N. și A.N., să plătească 942.623 lei S.N. Craiova, 1.732.142 lei către S.J. Slatina și 5.000.000 lei părții civile N.G.

Totodată, în temeiul art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea toporului, corp delict, folosit la săvârșirea infracțiunii.

S-a reținut că inculpatul M.E., împreună cu inculpații M.M.N. și A.N. (condamnați în cauză), la data de 17 februarie 2000, au lovit-o pe partea vătămată N.G. în zona capului, primii doi cu muchia toporului și al treilea cu un par, provocându-i leziuni care au necesitat 45-50 zile pentru vindecare și care i-au pus viața în primejdie.

Curtea de Apel Craiova, secția penală, prin decizia penală nr. 137 din 4 aprilie 2002, a respins apelul declarat, printre alții, de inculpatul M.E., împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că inculpatul M.E. a fost cel care a generat conflictul cu victima și a solicitat ajutorul coinculpaților. Totodată, din probatoriul administrat, a rezultat că acesta a aplicat părții vătămate lovitura cu toporul în zona capului, care a pus viața acesteia în pericol și că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile art. 44 C. pen.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, au declarat recurs inculpații M.A.M.N., M.M.E., A.C.N. și partea civilă N.C.G.

Prin decizia nr. 3982 din 25 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, printre altele, a admis recursul declarat de inculpatul M.E. și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea acestuia, pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174, art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

Prin aceeași decizie, instanța de recurs a înlăturat obligarea acestui inculpat la plata de despăgubiri.

În motivarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut că, potrivit probatoriului administrat în cauză, conflictul a izbucnit în mod spontan, într-un moment în care M.E. se afla singur și neînarmat, circulând cu bicicleta pe un drum public, iar partea vătămată se întorcea de la restaurant, împreună cu fiul și nepotul său, unde consumaseră băuturi alcoolice. Inculpatul M.E. nu a făcut altceva decât să se apere.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs, întemeiat pe art. 409, art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.

S-a susținut că achitarea inculpatului M.E. este consecința unei grave erori de fapt, hotărârea atacată fiind pronunțată cu încălcarea legii.

Astfel, împrejurarea că inculpatul M.E. a săvârșit fapta pentru care a fost trimis în judecată este dovedită de declarațiile martorilor, precum și ale părții vătămate și este confirmată de actele medico-legale.

Instanța de recurs nu a avut în vedere că martorii N.G.G. și S.F., care au revenit asupra declarațiilor în instanță, au retras retractările, cu respectarea procedurii, menținând declarațiile date în cursul urmăririi penale.

Totodată, aceeași instanță nu a avut în vedere aspecte importante ale incidentului, respectiv contextul în care s-a săvârșit infracțiunea și faptul că la sosirea inculpaților, înarmați, la locul faptei, inculpatul M.E. a acceptat posibilitatea producerii rezultatului mai grav, și anume, suprimarea vieții victimei.

Apreciind că, în raport de datele menționate, rezultă săvârșirea faptei de către inculpatul M.E. și, ca atare, se impune condamnarea acestuia, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate și menținerea hotărârilor pronunțate în apel, precum și la judecarea în fond a cauzei.

Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:

În raport de dispozițiile art. 62 și art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1, art. 200 și art. 289 același cod, hotărârea prin care se soluționează cauza penală dedusă judecății trebuie să apară ca o concluzie, susținută de materialul probator administrat în cauză.

Pe de altă parte, în raport de aceleași dispoziții legale, tragerea la răspundere a inculpatului, materializată în sancțiunea prevăzută de lege, impune stabilirea cu certitudine a vinovăției, ca o concluzie a lanțului deductiv, fără discontinuitate, reprezentat de probe.

Probele administrate în cauză nu satisfac, însă, această exigență.

Se susține, prin recursul în anulare, că soluția pronunțată de instanța de recurs este urmarea preeminenței, pe care aceasta a acordat-o retractărilor martorilor N.G. și S.F.

Or, este adevărat că martorii menționați au retractat declarațiile date în faza urmăririi penale, în sensul că inculpatul M.E. nu a lovit victima.

Totodată, aceștia și-au retras retractările, cu respectarea procedurii, menținându-și declarațiile inițiale.

Este adevărat și că, pentru a putea fi luate în considerare, revenirile martorului, în fața instanței de judecată, cu privire la declarațiile date în cursul urmăririi penale, precum și retragerea retractărilor, cu respectarea procedurii, în fața procurorului, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: pe de o parte, modificarea poziției martorului să fie determinată de motive temeinice, convingător dovedite și, pe de altă parte, noile declarații să se coroboreze cu celelalte probe administrate în cauză.

Or, pentru a dispune în sensul achitării inculpatului menționat, instanța de recurs a valorizat probatoriul administrat în cauză, în spiritul principiului statuat de legea procesuală penală, în sensul reținerii ca fiind expresia adevărului, numai a acelor declarații care se coroborau cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probator existent în cauză.

Din probatoriul administrat, astfel evaluat, a rezultat că inculpatul nu a generat conflictul, în raport de împrejurarea că, pentru fondul conflictului preexistent reținut, nemulțumirea manifestată aparținea lui N.G., generată de o pretinsă muncă prestată în favoarea lui M.M.N. și neplătită de către acesta din urmă. Totodată, cu referire la etapa a doua a conflictului, după sosirea coinculpaților M.M.N. și A.N., având asupra lor instrumente vulnerante, nu s-a stabilit cu certitudine că inculpatul M.E. ar fi lovit victima.

Ca atare, reexaminând materialul probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate, se constată că instanța de recurs a făcut o adecvată selecție a probelor, în raport de textele legale menționate, așa încât hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 din C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) pct. 8 din același cod, invocat prin recursul în anulare.

Pe de altă parte, infracțiunea de omor se săvârșește întotdeauna cu intenție, directă sau indirectă, după caz. Prevederea rezultatului și urmărirea acestuia, în cazul intenției directe sau acceptarea producerii rezultatului letal, în cazul intenției indirecte, trebuie să fie preexistentă sau concomitentă săvârșirii faptei, ceea ce, în cauză, nu a rezultat din starea de fapt corect reținută de instanța de recurs.

Ca atare, recursul în anulare se constată a fi nefondat și sub aspectul acestei critici.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 414

1

C. proc. pen., cu referire la art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul de avocat, conform dispozitivului, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva deciziei nr. 3982 din 25 septembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, ca nefondat.

Onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea inculpaților M.M.E., M.A.M.N.. și A.N., va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 16 februarie 2004.