ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6198/2005
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6198/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele :
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei
Ploiești sub nr. 13593/2001 reclamanta T.M. a chemat în judecată pe pârâții B.C.
și B.M. solicitând ca aceștia să fie obligați a ridica încuietoarea cu care au
închis calea de acces la terenul proprietatea sa situat în Ploiești, sau să fie
autorizată să desființeze respectiva încuietoare în caz de refuz al pârâților.
În motivarea acțiunii reclamanta a
arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5041 din 17
iulie 2001 a dobândit un teren în suprafață de 200 mp situat la adresa
menționată, teren care nu are ieșire la calea publică iar din cauză că pârâții
au pus lacăt la porțile de intrare aflate pe aleea din str. S. nu mai are acces
la terenul respectiv.
Ulterior a fost introdus în cauză în
calitate de pârât B.G.M. iar la termenul de judecată din 15 februarie 2002 s-a
pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive invocată
de pârâta B.M., excepție ce a fost unită cu fondul.
Prin sentința civilă nr. 9540 din 20
iunie 2002 s-a respins excepția invocată, iar pe fond s-a admis acțiunea iar
pârâții au fost obligați să ridice încuietoarea cu care au închis aleea ce
asigură accesul de la proprietatea reclamantei la calea publică, abilitând pe
aceasta să desființeze încuietoarea în caz de refuz al pârâților.
Apelul declarat de pârâta B.M. a
fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1664/2002 pronunțată de
Tribunalul Prahova.
Prin decizia civilă nr. 227/2003
Curtea de Apel Ploiești a admis recursul declarat de pârâți și a casat atât
sentința cât și decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria
Ploiești, reținându-se în considerentele deciziei că nu s-a pus în discuția
părților obiectul litigiului, în sensul dacă este vorba despre o obligație de a
face sau de o servitute de trecere, că nu s-a stabilit dacă există două alei de
acces, la nr. 14 și nr. 28, care dintre ele este practicabilă, că nu a fost
introdus în cauză numitul M.T. sau moștenitorii acestuia, în cazul în care se
menține calea de acces pe terenul proprietatea acestora urmând să se
stabilească și despăgubirile ce trebuie achitate.
În fond după casare cauza a fost
înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr. 2721/2003 și, în sensul
deciziei de casare reclamantul și-a completat și precizat acțiunea, solicitând
acordarea unei servituți de trecere la terenul proprietatea sa, pe aleea de
acces deja existentă, situată în Ploiești, și introducerea în cauză a numiților
M.T. și M.R., precum și obligarea pârâților B. să permită reclamantei accesul
pe aleea de trecere ridicând încuietorile aplicate la poarta de acces în alee,
iar în caz contrar obligarea acestora la daune cominatorii de 1.000.000 lei pe
fiecare zi de întârziere.
Pârâții B. au formulat întâmpinare
prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.
În cauză a fost introdusă numita B.C.,
moștenitoarea defuncților M.T. și R.
Prin sentința civilă nr. 9320 din 5
decembrie 2003 pronunțată de Judecătoria Ploiești a fost respinsă excepția
lipsei calității procesuale pasive a pârâților B.; pe fond, a fost admisă în
parte acțiunea precizată și completată în sensul că s-a acordat reclamantei un
drept de servitute de trecere la terenul proprietatea sa, pe aleea de acces
identificată conform raportului de expertiză, pe schița de plan anexă, în
lățime de 3,5 ml și cu o suprafață totală de 128 mp; de asemeni, reclamanta a
fost obligată să plătească pârâtei B.C. o despăgubire anuală în sumă de 384.000
lei pentru lipsa de folosință a terenului, iar pârâții B. au fost obligați să
permită reclamantei accesul pe aleea de trecere și să ridice încuietorile
aplicate la poarta de acces în alee.
Pentru a hotărî astfel, instanța a
reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 616 C. civ., terenul
reclamantei fiind înfundat iar cea mai scurtă cale de acces este aleea deja
existentă pe str. S., folosită de pârâții B. care o împiedică pe reclamantă să
utilizeze aleea prin închiderea porților de acces.
Pârâții B. au declarat apel
împotriva sentinței, susținând că instanța de fond nu a respectat dispozitivul
deciziei de casare și nu a urmărit soluționarea în totalitate a problemelor
indicate în sensul că nu s-a clarificat situația existenței a două căi separate
de acces, la nr. 14 și respectiv nr. 28, că pârâții B. nu sunt competenți a-i
acorda cuiva servitute de trecere printr-o proprietate ce nu le aparține.
Reclamanta a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea apelului.
Prin decizia civilă nr. 2390 din 13
septembrie 2004 Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul declarat
în cauză.
În motivarea acestei soluții,
instanța de apel a reținut că indicațiile cuprinse în decizia de casare cu
trimitere spre rejudecare au fost respectate întocmai de instanța de fond, în
sensul că, după precizarea și completarea acțiunii Judecătoria a pronunțat o
soluție având în vedere întregul probator administrat.
S-a reținut că în condițiile în care
servitutea de trecere a fost stabilită în raport cu proprietatea familiei M.,
iar sub acest aspect sentința nu a fost apelată de cea care avea interes,
respectiv pârâta B.C., toate criticile formulate de pârâții B. referitoare la
această împrejurare nu pot fi primite.
S-a mai reținut, de asemenea, că din
răspunsul pârâtului B.M. la interogator, coroborat cu celelalte probe
administrate în cauză a reieșit că familia acestuia a aplicat încuietori pe
poarta de acces la aleea în discuție.
În termen legal, pârâții B. au declarat
recurs împotriva deciziei pronunțată în apel, invocând drept temei legal
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs
se susține că în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale
pasive invocată de recurenți față de faptul că aceștia nu sunt nici proprietarii
și nici moștenitorii domeniului ce a aparținut soților M., pentru a putea
decide cu privire la crearea unei servituți de trecere și, în consecință, în
mod greșit au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în sumă de
6.061.000 lei.
Intimata-reclamantă a formulat
întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Verificând legalitatea deciziei
recurate, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul de față
este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Contrar susținerilor recurenților,
hotărârea recurată nu este lipsită de temei legal și nici nu a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Față de obiectul acțiunii, astfel
cum a fost completată și precizată, respectiv servitute de trecere și obligația
de a face, instanța a reținut în mod judicios, pe baza probatoriului
administrat, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 616 C. civ., creând
în favoarea reclamantei un drept de trecere la terenul proprietatea sa, în
contradictoriu cu pârâta B.C., moștenitoarea defuncților M., foștii proprietari
ai fondului aservit.
În sarcina pârâților B. nu s-a creat
nici o obligație în legătură cu stabilirea servituții, contrar celor susținute
de actualii recurenți.
Căderea în pretenții a acestora s-a
făcut corelativ cu admiterea celuilalt capăt al acțiunii, obligația de a face,
respectiv de a ridica încuietorile aplicate la poarta de acces, pentru a
permite exercitarea de către intimata-reclamantă a dreptului de trecere
obținut.
Față de considerentele expuse,
Curtea urmează a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în
conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., făcând și
aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., privind plata cheltuielilor de judecată
suportate de intimată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de
recurenții-pârâți B.G., B.M., B.M.T., împotriva deciziei nr. 2390 din 13
aprilie 2004 a Curții de Apel București.
Obligă recurenții la plata sumei de
800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă T.M.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 8 iulie 2005.